Viaţa în vreme de stres

Ei, da! Stres! Să nu ziceţi că nu l-aţi întâlnit până acum! E domnul acela cu pălărie care năpădeşte peste tine cu elanul acelor de ceasornic ce se învârt grăbite spre termenul limită. Nepoliticos, nu se aşteaptă să-l pofteşti la cafea, nici nu îşi scoate pălăria în faţa a ce ai mai făcut tu. Ştie una şi bună: examenul de mâine, ora de întâlnire, data predării eseului, bilanţului, sau ce-o mai fi având omul de făcut raportat la anumite termene…

Fără a privi prin ochean cazurile medicale grave provocate de el, stresul cotidian e considerat a fi un obstacol zilnic şi trebuie să lupţi din răsputeri să îl elimini. Stresul e dat de discrepanţa între solicitările externe şi posibilitatea individului de răspuns, spun psihologii. Cine suntem noi să îi contrazicem?! Aşa o fi!  Luat în doze mici însă, nu cred că e aşa de rău. În fond, cât nu învaţă studentul în noaptea de dinaintea examenului ?! Ajută şi stresul la ceva! Prin presiunea pe care o pune pe ce e de făcut ajută la o mai bună focalizare.

Necazul e când vine la braţ cu “doamna Panică”. Atunci toate încercările de a ajunge la destinaţie pier. Panica paralizează orice fapt, ne lasă cu intenţiile doar. Şi puţinele reuşite, în vreme de panică sunt doar jumătăţi din ce ar putea fi. Iar  asta nu e tot. Urmează “doamna Disperare” care acaparează şi …. brrr! Mă opresc aici cu gândurile până nu mă stresez mai tare. Mă apuc cuminte de muncă, iar stresul….  Ce-i cu el? Pe-aici şi el, sinurel. Pe doamna Panică nu o primesc!

Shhh!

Nu încerc să definesc liniştea, nici nu voi scrie despre beneficiile ei asupra minţii noastre. Nu caut să găsesc formule de trei paşi prin care să o obţinem, nici secrete de a o păstra. Fiecare procedează  în dreptul lui după cum crede de cuviinţă. Eu atât voiam să spun pe azi: Shhhh! În liniştea de gheaţă vreau să îmi colorez gândurile: voi folosi însă culori vii pentru contrast.

DESPRE discreţie

Dex-ul definşte discreţia drept calitatea de a păstra o taină, rezervat în atitudine, vorbe şi fapte iar sensul figurat al cuvântului îl găsim explicat drept calitatea de a nu atrage atenţia, de a nu şoca prin aspect.

Indiferent dacă ştii multe sau puţine, discreţia e o problemă de care trebuie să ţii cont. Prea des lezăm demnitatea unora transmiţând mai departe jumătăţi de adevăruri sau fapte rupte de context ce pot dobândi un cu totul şi cu totul alt sens decât cel real .

Discreţia e o formă de iubire, în cele din urmă. Un mod în care îi protejezi pe ceilalţi oferindu-le ocazia să aibă bucurii personale, tristeţi neştiute şi drame neanalizate în plen. E foarte uşor să găsim soluţii problemelor tuturor, dar atunci ale noastre însă rămân de nerezolvat.

Discreţia e  respect de sine. Desigur implică să îi respecţi şi pe cei pe care îi tratezi sau nu cu discreţie, dar a fi sau nu discret e o calitate a ta. Cât spui din sufletul ce ţi s-a împărtăşit  măsoară cât meritai. Şi până la urmă lucrurile ies la iveală.

Discreţia e apoi oportunitatea de slujire. Atunci când ştii durerea cuiva, nu judeca, fi-i alin! Când vezi tăcerea, fii cuvânt, când vezi dezamăgire, fii curaj, în bucurie, fii elan. Fii aproape de cel pe care îl cunoşti. Nu analiza, nu condamna, nu compara. Pentru că ştii ce se ascunde dincolo de ce se vede, fii cum scrie in cartea Iov (29:15) Orbului  … ochi, şi şchiopului picior.

Latura interesantă a problemei o văd în pretenţia noastră de a se păstra discreţie în dreptul nostru şi a fi puşi la curent cu tot ce e nou pentru ceilalţi. Nu ar fi mai bine să folosim aceeaşi unitate de măsură ?!

Mulţumitor, sau …. “Cum spui ?!”

Ca să poţi mulţumi sincer trebuie să ai un spirit mulţumitor, altfel vei fi precum copilaşul pe care îl trage de mâneca mama Cum spui ?! Şi Mulţumescul lui e un automatism, un clişeu ieftin şi banal care nici nu e crezut, nici nu convinge. E simplu să fii mulţumitor pentru lucrurile bune, cui nu îi plac acestea?! Cine nu le doreşte?! Dar recunoştinţa pentru ce e frumos şi bun nu e completă dacă nu rămâne şi pentru următorul anotimp din viaţa ta. Şi în general aşa se întâmplă: viaţa fiecăruia e un amestec de bune şi rele, de neînţeles şi lucruri iubite.

Să fii mulţumitor e mai mult decât să fii mulţumit. Din seria de sinonime pe care cuvântul o realizează cel mai mult îmi place îndatorat. Mi se pare că acesta exprimă nevoia de a rosti mulţumescul. Un spirit mulţumitor nu îşi compară binecuvântările cu ale nimănui şi în clipele de restrişte ştie că nu e singur, chiar dacă nu înţelege rostul dificultăţilor. Niciodată nu crede că lucrurile mici sunt normale ci le priveşte ca daruri.

Deci, mulţumitor sau …. ?!

Toamnă iar!

Când natura devine mai palidă, iar roadele cele mai multe se coc, atunci când covorul de sub tălpi îţi este format din frunze galbene ce s-au aşternut pentru a foşni în ritmul umbletului tău, atunci e toamnă. Când azi e cald iar mâine plouă, vântul se joacă de-ascunselea cu norii şi soarele iar păsările uită de neînţelgerile din timpul verii şi în unitate o pornesc spre ţările calde, îţi rămân doar gândurile. Şi dacă gândurile tale au culori pastelate poţi să spui că e toamna ta! E timpul să vezi ce ai semănat şi ce ai cules, să îţi evaluezi iarăşi priorităţile. E vremea să te laşi  furat de peisaj, să admiri  şi să respiri toamna. Nu trece fără să observi bogăţia ei! Îmbogăţeşte-te şi tu de la ea. Şi apoi, cine nu ştie că toamna se numără bobocii ?!

Apucă-te astfel de numărat: unu doi, trei, … şapte, nouă…. Până i-ai cuprins pe toţi. În toamnele altor ani, când mergeam la şcoală pentru un loc în bancă, mă întrebam de ce profesorii ne cereau mereu compuneri despre acest anotimp… Ştiu acum: pentru că de fiecare dată toamna e frumoasă în alt fel şi fiecare o vede cu alţi ochi. Astăzi dau aceleaşi teme de casă şi eu.

Savuraţi deci toamna şi scrieţi-vă compunerea chiar dacă nu vă va corecta nimeni alineatele. Nu vă speriaţi de stropii ei, nici de rafale de vânt. Fiecare îşi are o toamnă unică şi de această dată.

Iar eu, în ciuda păsărilor călătoare, mă întorc la blogul meu după o lună de rătăcire, şi nici nu mă tem de frigul ce va să vie. Bine v-am regăsit pe aici!

melodie de suflet cu parfum de demult…

Am învăţat, de O. Paler

Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta… Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca,tot ce poti face este sa fii o persoana iubita…  Restul… depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă CI PE CINE AI. Am învăţat că te descurci şi ţi-e folosit farmecul circa 15 minute. După accea, însă, ar fi bine să ştii ceva. Am învăţat că nu trebiue să să te compari cu ceea ce pot alţii să facă mai bine, ci contează ceea ce poţi să faci tu. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ce pot să fac eu pentru a rezolva. Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde; s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi. Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi. Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe. Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate. Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău. Am învăţat că prietenia adevărată continua să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul. Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebiue să-l ierţi pentru asta. Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii ; câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc. Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale. Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit. Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung departe în viaţă. Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei putea găsi puterea de a-l ajuta. Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul, pot linişti durerile sufleteşti. Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede… Am învaţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile. Am învăţat să iubesc ca să pot să fiu iubit.

Să fim gata pentru detalii!

Prea obişnuiţi să măsurăm, să cântărim, să adunăm, ne fug ochii după lucrurile voluminoase. Le considerăm valoroase doar pentru că stau ostentativ  în faţa noastră. Se tot vorbeşte despre lucruri mari şi lucruri mărunte, şi e deja un clişeu expresia că adesea sunt mai importante lucrurile mici. Ştiţi de ce e aşa? Lucrurile mari izbesc în vreme ce altele mărunte trec neobservate.

E toamnă. Mai puţin şi frunzele vor îngălbeni uimind cu splendoarea lor. Apoi vor obosi şi vor coborî în dans lent spre pământ pentru un somn lung, cât iarna toată. Le vom vedea? Sau vom fi ocupaţi să vedem… probleme, portofelul gol, şeful dificil, durerea de cap, nedreptatea ce ni se face…

Vara asta aţi văzut din lucrurile mărunte? De exemplu, o mămăruţă ce-şi ia zborul. Sau un curcubeau după o ploaie, sau… câtă frumuseţe a avut vara! Vine toamna. Hai să fim gata să o savurăm în detaliile ei minunate, şi să lăsăm ecoul melodiilor din colecţia “Bate vântul frunzele” sau versurile lui Topârceanu ” Cri, cri, toamnă gri… “, sau orice altă melodie…  să ne izvorască pe buze.

A început şcoala. Ziua întâi.

Ceasul a sunat la o oră incredibil de matinală, copilul care aştepta nerăbdător începerea grădiniţei sare din pat direct în hainele pregătite cu grijă de cu seara. Micuţa n-are habar de nimic, mai vrea să doarmă. O îmbrac în pofida voinţei ei. Plecăm spre grădiniţă (am ales-o strategic în drum spre şcoală). Pe drum veselia Raissei o molipseşte şi pe Natalia. Bătăile inimii mi se mai calmează: poate totuşi nu va plânge. Ajungem acolo, şi … jucăriile din sală au cumpănit mai mult decât mine, şi abia a venit să îmi dea un pupic de despărţire.

La şcoală formalitatea festivităţii de început de an: elevii în uniforme festive, directorul ţine discursul inaugural, ascultăm urări de bine şi din partea inspectoratului. Înainte de a intra în clase îi tot măsurăm cu ochii pe cei din clasa întâi: da’ mici mai pot fi! Brusc mă simt copleşită de simpatie pentru învăţătoarele ce îi iau în grijă, şi iar îmi place în pielea mea, că n-aş vrea să fiu în a lor acum… pentru lumea toată! Clasa a VIII-a mă întâmpină cu reproş: de ce nu i-am ales pe ei (la dirigenţie se referă). Mai mă întreabă câte unul despre lecturi, mai mi se laudă altul că le-a citit, îi mai temperez punându-le întrebări. Apoi în clasă! Ai mei, clasa a VII-a, îşi primesc manualele şi dau cu subsemnatul după ce vedem în ce stare sunt. Le explic regulamentul, ne mai organizăm un pic apoi îi las să plece. În locul lor rămân cu flori, multe, colorate şi misrositoare flori.

Acasă le soretez în vaze: trandafirii cu trandafirii, crizantemele cu crizantemele, crinii cu crinii , … etc. Sunt frumoase, şi din cauza lor şi camera mi-e mai frumoasă. Poate puţin şi ziua. Mai uit că mi-am lăsat puiul cel mic singur între străini la grădiniţă. (oare ce-o fi făcând?! ) Omor timpul cumva şi apoi fug să le iau acasă. Raissa era în mediul ei, dar Natalia? … Ea, n-avea nici o treabă: a mâncat, a dormit, nici o lacrimă n-a vărsat. Drept răsplată le duc în parc, stăm până ne trimite ploaia acasă. Mă uit la ceas şi administrez timpul rămas în mod  eficient: mâine iar ne trezim devreme (of!) şi tot aşa. Azi a fost doar prima zi dintr-un lung şir.

Vrăjitorul din Oz

de L. Frank Baum

Cartea este despre aventurile unei fetiţe numită Dorothea şi a unor prieteni de conjunctură: Sperie Ciori, Omul de Tinichea şi Leul cel laş. Cu toţii pornesc spre Oz pentru a-l întâlni pe marele vrăjitor despre care auziseră că poate să le împlinească orice dorinţă. Dorothea voia să se reîntoarcă acasă în Kansas la unchiul Henry şi mătuşa Em, Sperie Ciori dorea puţin creier, Omul de Tinichea o inimă, iar Leul  cel laş, curaj. Dincolo de firul epic, la recitirea de acum mi-au atras atenţia atât câteva citate pe care le voi reda mai jos cât şi simbolistica existentă. Cromatica, bine reaizată, defineşte diversele meleaguri străbătute de Dorothea şi prietenii ei: gri, verde, albastru, galben… Apoi prin temele şi  motivele existente  pot apropia această carte de structura basmului. Îm place ideea de prietenie care străbate această carte; loialitatea până la capăt, ajutorul necondiţionat pe care şi-l acordă personajele. Este, cred, un bun exemplu pentru orice cititor.

Nu voi face o exegeză literară. Mi-am propus doar să redau câteva spicuri şi să pun în lumină concluzia verii mele:  cărţile copilăriei sunt fascinante la orice vârstă. Nu creştem niciodată prea mult pentru a simţi că pierdem vremea citindu-le. De fapt niciodată nu pierdem vremea citind. Încercaţi să vedeţi, de nu mă credeţi pe cuvânt.

“- Cu toate acestea, spuse Sperie Ciori, eu am să cer creier în loc de inimă, pentru că un prost, nu ar şti ce să facă cu inima chiar dacă ar avea-o.

- Eu inimă voi cere, spuse Omul de Tinichea, pentru că mintea nu face pe nimen fericit, iar fericirea e lucrul cel mai de preţ pe lume.”

- ” Ele sunt într-adevăr laşe, dar asta numă face pe mine mai viteaz, şi atât timp cât mă voi şti laş voi fi nefericit.” (Leul cel laş)

- “Voi, oamenii care aveţi inimă, aveţi ceva ce vă îndeamnă să nu faceţi rău, dar eu nu am inimă şi de aceea trebuie să fiu cu luare aminte.” (Omul de Tinichea)