Chrina

Îmi place să le ajut pe fetiţele mele să facă puzzle. Atâtea piese, care răsfirate pe covor pentru început par fără prea mare importanţă: bucăţi de carton colorat fără noimă, de unele singure nu spun nimic. Pe măsură ce întregul prinde contur, se vede clar că niciuna nu e la voia întâmplării, nici nu poate lipsi fără a fi observată fără a fi afectat întregul.

Metaforic vorbind, prezentul e format din piese de puzzle şi fiecare are ce îşi construieşte. Lăsate risipite aiurea, prezentul nu are sens. Dar puzzle-ul nostru e viu şi uneori trebuie să depunem eforturi susţinute pentru a găsi piesa lipsă, pentru a potrivi vreuna în imaginea de ansamblu. De o importanţă diferită, unele bucăţi sunt vitale.  Ele constituie  podul nostru pentru mai târziu, pentru mai bine, pentru acei „noi” care suntem sortiţi a fi. Fără stabilitatea fiecărei piese, e greu să ajungem unde ţintim. De ce suntem atât de dependenţi unii de alţii?! De ce nu e suficient cât vedem fără eforturi prea mari. Adevărat, bucuria finală e direct proporţională cu dificultatea întregului. Şi totuşi, uneori suntem în pericol să construim puzzle-ul de azi cu piesele bine ştiute de ieri. Nu-i aşa că e mai simplu să faci pentru a doua oară aceeaşi imagine? Nu mai greşeşti, ştii exact unde se potriveşte fiecare… Dar, nu se poate. Puzzle-ul de azi, se construieşte din piese noi, pe care chiar dacă le-ai mai întâlnit, de data asta se potrivesc altfel.

Construim fiecare câte un puzzle… Numărul de piese e după puterile noastre; scrie pe cutie : “se recomandă între … şi … ani”. Momentan, le adun pe ale mele, apoi voi alege colţurile. Eu, spre diferenţă de fetiţa mea, construiesc după imagine. Ea se orientează după formă; ce ştie ea?! Culoarea spune tot!

La alegeri unii au pierdut, alţii au câştigat,  ”dar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem“. Nimic bun nu ni se arată nici aşa cum a ieşit rezultatul final dar nici în cealaltă variantă nu se întrezăreau prea multe. Câştigul sau pierderea unora a fost decisă de prin alte colţuri ale lumii, de cei care nu au gustat viaţa din România ultimilor ani. Au votat colorat  pe cheltuiala buzunarului alb al bugetarilor, de exemplu. Au votat continuitatea fără să fi condus prea mult pe deja faimoasele noastre autostrăzi, fără să fi stat la rând la finanţe să plătească vreo taxă (alt exemplu). Ce rost mai au acum discuţiile despre ce a fost?! Contează opinia sau logica noastră?! Am fi avut opţiuni demne de luat în seamă? După cum îşi concluziona Teo  “învăţăturile de minte” în domeniu, ne mai rămâne să luăm în calcul “temeiul moral al emigrării” ca singur aspect pozitiv pentru următorii ani.

Gata cu politica! Promit următorul articol să îl scriu despre ceva mai… vesel!

Nu mă ţin mare patriot, dar nici în tabăra opusă nu sunt; se cuvine însă ca măcar de ziua României să avem gânduri mai tricolore. Să arborăm un steag, să ne gândim puţin la istorie şi să vedem că până la urmă paharul e pe jumătate plin. Dincolo de electoral şi durerea că nu prea avem de unde alege, România sub aspect geografic e o ţară frumoasă, iar unii români sunt de-a dreptul fascinanţi. Mă refer la aceia care nu au pierdut din simplitatea lor, cărora occidentul nu le-a dat prea multe, dar nici nu le-a luat specificul naţional. Acei români care nu ţin “thanksgiving” dar pe care poţi să-i vizitezi oricând, îţi vor deschide casa larg şi te vor omeni cu cele mai alese bucate. Vor pune pentru tine pe masă vesela de sărbătoare, aceea pe care o păstrează undeva deoparte pentru ocazii deosebite. Ei nu ştiu ce este “halloween”, nici “valentines”, pentru ei sărbătorile au aromă tradiţională. Iar atunci când vor afla de alte obiceiuri şi alte porturi, le vor primi aşa cum primesc orice oaspete, cu respect şi îngăduinţă.  Calzi, optitalieri, pricepuţi, prietenoşi, românii sunt cu siguranţă naţionalitatea de unde îmi aleg prietenii! Şi tot ei sunt  aceia care cu care aleg să petrec zile libere, sărbători şi orice fărâmă de timp ce se poate petrece.

La mulţi ani, românilor! Fiţi voioşi de ziua voastră şi fiţi buni mereu.

Ps. Fotografia este luată aici. Sper că autoarea nu are nimic împotrivă s-o folosesc. Mulţumesc Lidi!

Azi e a doua zi neplătită pe luna noiembrie pe care bugetarii au fost forţaţi să o ia. O vină care nu  le aparţine e în cele din urmă achitată tot de ei. Cum să se împotrivească ? Şi mai ales cui ?! Le-a cerut cineva părerea? Nimeni nu i-a consultat mai dinainte, doar s-a decretat legea 329, o lege destul de ilegală dacă ar fi să ascultăm de unii experţi în domeniu, şi uite-aşa, au parvenit ulterior câteva note de la minister, de la inspectorat în care se oferă directive despre cum să fie acordate aceste zile neplătite: elevii şi părinţii nu trebuie să aibă de suferit ( în cazul cadrelor didactice).

Culmea e că în minunata noastră democraţie doreau să dicteze profesorilor ca aceste zile libere să fie de fapt alcătuite din suma orelor ce intră în norma didactică dar nu se desfăşoară la catedră. Altfel spus, să se ţină în continuare cursuri aşa pe gratis. Au pornit probabil de la premisa că şi aşa profesorii au doza lor de voluntariat dată de pregătiri pentru olimpiade, examene, teze, testări şi corigenţe care le efectuează de dragul elevilor. Bine că în cele din urmă vox populi, vox Dei, s-a impus vrerea celor mulţi care se prea poate că nu au crezut nici o clipă în majorarea salarială cu 50 de procente, dar nici să fie furată la drumul mare nu doreşte. A, da! Ni s-a cerut printre altele, să “donăm” aceşti bani dacă oricum ni se iau din salar, altfel spus, dacă hoţul îţi sparge casa spune-i tu unde e cutia de valori.

Ce ar mai fi de spus: asta e! Stăm azi fericiţi acasă! Vom mai sta şi în decembrie, banii vor fi iar mai puţini şi atunci, fix în preajma sărbătorilor. Ce sincronizare!! Personal, azi mi-am băut cafeaua la 9 jumate, uşor mai târziu decât de obicei, şi în liniştea “idilică” (asta e dată de cei doi copii care azi nu au grădi, din aceleaşi motive), mă apuc de redactarea subiectelor pentru teză, a baremului de corectare. Viaţă frumoasă, deci, cea de bugetar!

Dintre toate măsurile de prevenire a gripei porcine acesta mi se pare cea mai ciudată şi mai fără de rost. După mai multe tergiversări şi variante  (copiii vor face serbare şi vor fi filmaţi pentru părinţi, sau serbarea se va ţine cu public însă vor participa doar părinţii fără alte rudenii) a venit verdictul final: nu se fac serbări! Or fi auzit dânşii că e contaminat Moşul că doar vine de prin alte ţări, şi din cauza vârstei venerabile nu îl pot dezinfecta. Sau vreun răuvoitor purtător de gripă nouă se va strecura în auditoriu să împrăştie tuturor temuta boală. Sau…. mult zgomot pentru nimic! Desigur părinţii de copii şcolari răsuflă uşuraţi, un stres în minus. Dar mă gândesc la ale mele prinţese: Natalia şi-a început primul an de grădiniţă şi s-a descurcat de minune deşi e cea mai mică dintre toţi; ştie rolul tutror. Nu ar merita ea să primească şi alte aplauze decât ale noastre? Sau un cadou din sacul bărbosului cu haină roşie? Va trebui acum să încerc să îl aduc la adresa de-acasă. În fond anii în care copiii cred în el sunt aşa de puţini… Raissa la cei 5 ai ei deja are anumite îndoieli bazate pe cauze raţionale. Şi apoi Rai, cu vechime de doi ani pe la grădinţe, l-a mai întâlnit, i-am pozat împreună.

Ca şi cum nu ar fi deajuns ciudăţenia, nici părinţii nu mai au voie să se adune pentru tradiţionalele şedinţe în incinta grădiniţei.  Acesta e motivul pentru care cei de la grupa mică A erau în curte, într-un cerc de credeai că se joacă iepuraşu-n iarbă, şi puneau ţara la cale. Perseverenţi părinţi… Şi eu care mă plângeam că la noi la şcoală ne dezinfectează la intrare şi ni se cere să purtăm mască la primul strănut.

S-o fi temând şi el de gripă? O fi auzit că şcoala  unul din locurile în care rişti să te îmbolnăveşti sau de măsurile de prevenire care “trebuie” respectate de toţi?! Poate are ceva împotriva trusei pe care trebuie să o aibă la el , sau împotriva măştii care să o poarte dacă e auzit strănutând sau tuşind. Poate nu  îi place ca la intrare după ce prezintă carnetul să îl vâre repede în vreun buzunar pentru a nu fi acoperit de dezinfectantul pulverizat cu zel de elevul de serviciu fiecăruia, în egală măsură ( of Pinocchio, aici şi eu am probleme… termosul meu de cafea sigur nu va contacta vreun virus). Nu o fi considerând credibil diagnosticul dat profesori care mai nou trebuie să stabilească şi cine bolnav de mers acasă   şi cine poate sta la ore.  O fi având probleme cu medicul de familie care nu i-o fi dat după noile prevederi pe lângă motivare şi adeverniţa pe care să precizeze “poate frecventa şcoala”. Sau i se pare greu de urmărit un profesor care predă cu masca pe faţă, şi greu de citit în ochii lui viitoarea notă.

Nu ştiu de ce nu mergea Pinocchio la şcoală dar sigur pierde toată aventura. Şi azi, când e aşa de uşor să stai acasă, (ce vremuri, nu A. ? ) elevii mei văd asta ca o pedeapsă. După ce săptămînile trecute îi certam pentru chiul azi aveam discuţii de genul:

” – Tuşeşti, du-te acasă.

- Of, doamna dirigintă, nu mă duc. M-am săturat să stau acasă.

- Nu discutăm, regulamentu-i regulament, hai du-te.

- Da ce, sunt singurul care tuşesc? Bine că numa pe mine mă auziţi. Nu-i corect! De ce numa eu să merg acasă?! “

Deci, ce părere ai Pinocchio? Vezi tu cum sunt elevii de azi? Hai şi tu la şcoală!

Ei, da! Stres! Să nu ziceţi că nu l-aţi întâlnit până acum! E domnul acela cu pălărie care năpădeşte peste tine cu elanul acelor de ceasornic ce se învârt grăbite spre termenul limită. Nepoliticos, nu se aşteaptă să-l pofteşti la cafea, nici nu îşi scoate pălăria în faţa a ce ai mai făcut tu. Ştie una şi bună: examenul de mâine, ora de întâlnire, data predării eseului, bilanţului, sau ce-o mai fi având omul de făcut raportat la anumite termene…

Fără a privi prin ochean cazurile medicale grave provocate de el, stresul cotidian e considerat a fi un obstacol zilnic şi trebuie să lupţi din răsputeri să îl elimini. Stresul e dat de discrepanţa între solicitările externe şi posibilitatea individului de răspuns, spun psihologii. Cine suntem noi să îi contrazicem?! Aşa o fi!  Luat în doze mici însă, nu cred că e aşa de rău. În fond, cât nu învaţă studentul în noaptea de dinaintea examenului ?! Ajută şi stresul la ceva! Prin presiunea pe care o pune pe ce e de făcut ajută la o mai bună focalizare.

Necazul e când vine la braţ cu “doamna Panică”. Atunci toate încercările de a ajunge la destinaţie pier. Panica paralizează orice fapt, ne lasă cu intenţiile doar. Şi puţinele reuşite, în vreme de panică sunt doar jumătăţi din ce ar putea fi. Iar  asta nu e tot. Urmează “doamna Disperare” care acaparează şi …. brrr! Mă opresc aici cu gândurile până nu mă stresez mai tare. Mă apuc cuminte de muncă, iar stresul….  Ce-i cu el? Pe-aici şi el, sinurel. Pe doamna Panică nu o primesc!