Iar vorbele lor sunt de preţuit şi de pãstrat ca giuvaerele. Regret toate perlele neconsemnate şi uitate. Am sã încerc sã ţin ritmul lor mai bine. Azi, spre exemplu:
Natalia, ca o surioarã mai micã o imitã pe R. în tot ce face. A deprins şi literele – tot de la surioara ei- şi acum ne scrie tot felul de declaraţii. Mie mi-a adus iubirea ei ïn douã hârtiuţe, cu litere inegale dar dulci, asa ca ea.
Apoi vine la Raissa:
- Rai,ţi-am scris bileţelul ãsta ca sã-mi cer iertare pentru tot ce ţi-am greşit şi pentru când nu te-am ascultat. Uite, am pus şi o faţã tristã, sã vezi cã l-am scris la supãrare. Scrie dacã mã ierţi sau nu.

Şi rog a se citi ultimul cuvânt ca substantiv. Ca adjectiv e ce asteapta parintii de la copiii lor, insa persoanele care stiu sa ne asculte cand vorbim, sa faca cotidianul nostru sa fie important sunt tare pretioase. De aici incepe orice relatie de prietenie, de la aceasta reciprocitate care permite fiecaruia sa aibã o importanţã egala.
Fiecare are nevoie sa fie ascultat, si fiecare are nevoie sa invete sa asculte.  Arta a ascultarii  presupune sa te pui deoparte pe tine, cu tot ce te defineste si sa faci din celalalt centru exclusiv de interes. Si acest lucru nu ar trebui sa fie dificil, fiecare persoana este de-a dreptul fascinanta, tot ce e necesar e sa ii permiti sa te uimeasca, ascultand.
Da, se cauta oratori in viata sociala, si sunt foarte importanti, e o placere sa ii auzi vorbind. Dar sa fii ascultat e o arta mai mare, si fiecare putem fi aici niste mici artisti.

Atunci se poate spune că ai devenit responsabil, nu? Și ca să reformulez, o persoană responsabilă se achită cu bine de responsabilitățile pe care le are, sau măcar încearcă acest lucru cât de bine poate. Poți să amâni preluarea unora, dar și aceasta se poate face doar o perioadă determinată de timp, apoi nu mai ai de ales.

A-ți asuma o responsabilitate implică atât bucuria de a te vedea ducând-o la bun sfârșit cât și riscul de a nu te încadra  în termene, posiblitatea de a eșua, sau de a dezamăgi. Dar și acesta face parte din procesul creșterii. Un eșec nu este un capăt de lume. Este posibilitatea de a o lua de la început  mai bine. Și cu toate acestea, teama de eșec, sau dorința de confort sunt factorii care stau în spatele ezitării. Am observat însă,  că dacă dau înapoi de la o responsabilitate sau alta, ceilalți pe care îi las să o facă, nu se vor înghesui mai mult ca mine. Și așa rămân nefăcute unele lucruri . Am mai observat, că dacă eu pășesc temerar înainte, și înfrunt obstacolele inerente, după curajul meu se vor alinia și alții. Și ei nu se vor uita neapărat dintr-a câta încercare am reușit, ci se vor lăsa antrenați de faptul că am acceptat provocarea. Poate contează și ideea că nu ești singurul care-și asumă responsabilități, cine știe?!

Oricum, celor ce nu mai fug de responsabilități, un gând de bine, ca de la un responsabil la altul!  :)

Aș fi fost un băiat grozav! Cu determinarea și hotărârea mea, cu încăpățânarea aferentă și cu plăcerea de a fi ascultată și urmată de alții, cred că aș fi fost un lider / manager important- depinde cine ar fi investit în mine în perioada adolescenței. Aș fi fost cerebral, nu sentimental, aș fi deschis drumuri și aș fi condus pe alții să calce pe ele… Aș fi purtat costum, și m-aș fi mândrit cu nodul meu de cravată . Aș fi fost ….

Dar, SUNT o femeie și n-aș schimba asta cu nimic, nu  simt nici o limită acceptând această stare. Sunt soția unui om extraordinar, pe care-l descifrez în fiecare zi și nu contenește a mă uimi cu farmecul lui, cu talentul în lucruri mici, cum ar fi, spre exemplu, acela de a alege an de an cel mai frumos buchet la orice sărbătoare. Sunt mama a două prințese perfecte. Ce experiență minunată și fără egal!  A durat o vreme până să-mi înțeleg toate avantajele.  Mă bazez  pe logică, pe sentiment și pe intuiție. Reușesc să fac patru lucruri odată (asta în mod oficial, încerc însă să depășesc recordul) și îmi dozez energia  (potențată de ceașca zilnică de cafea) să dureze mai mult decât a întregii mele familii. ( Și, mi-ați cunoscut fetele? Ele nu obosesc niciodată… ) Cu determinarea și hotărârea mea, cu încăpățânarea aferentă și cu plăcerea de a fi ascultată și urmată de alții, SUNT un lider. Chiar dacă sunt mai mult sentimentală, am deschis și deschid în continuare drumuri, și pe ele pășesc u, mai vin și alții. Nu port însă costum, și-n loc de nod de cravată, mă mândresc azi cu atâta buchete de flori, și atâtea cutii de ciocolată că SIMT că acum, sunt mai mult decât aș fi fost. Este Cineva care m-a făcut așa,  Cineva care știe mai bine, căruia îi pasă și de fiecare detaliu, și care în acest important aspect a decis astfel. Să fiu femeie e de-a dreptul minunat- și acum, prin parfum de flori, dar și când e mai noros prin luna lui marte….

Sunt fără nod de cravată deci, însă cu flori și ciocolată.

… nu aduce nimic bun. Nici nu stiu ce o motiveaza, laşitatea? Complacerea? Resemnarea? Teama de a vorbi degeaba? Nu stiu. Cert este insa ca prea putine nemultumiri se pot rezolva tãcând. Cãci dacã s-ar putea astfel, ar trece, nu?
Sunt lucruri pe care le poti rezolva doar verbalizând, rostind, exprimând. Indiferent ce e în inima ta, teamă, neîncredere, revoltă … Sunt lucruri care desi te nemultumesc si desi le exprimi, raman asa, pentru ca nimeni nu e dispus sa schimbe ceva. Ah, schimbarea!  Cum o stim programa pentru altii si cum o refuzam in ceea ce ne priveste.
Dar nemultumirea? Nemulţumirea trebuie depasita. Intr-un fel sau altul. Pe langa faptul ca impiedica performanta, mai ti-apasa si inima. Mai stã si intre tine si ceilalti ca un zid. Te copleșește, te transformă într-un pesimist, îți schimbă optica și-ți modelează universul. Și nu în forma cea mai bună.
Eu zic sa o depasim, sa discutam despre ea cu dorinta de a crede jumatatea plina a paharului. Un spirit mulțumitor face mai mult bin decât toate motivele întemeiate de a rămâne critic.

Relaţiile sunt importante. Iertarea face parte din  menţinerea unor relaţii sanatoase. Şi da, începe intotdeauna la nivel intelectual cu o decizie, apoi ajunge la nivel de sentiment.
Dar nu e doar atât. În domeniul relatiilor un loc de cãpãtâi il are increderea. Acea siguranta bazata pe cunoasterea celorlalti care nu te lasa sa te clatini la nici un vânt de ameninţare, pentru ca stii ca, persoana cealalta nu ar face asa ceva. O incredere capabila sa infrunte asa zise dovezi concrete. Consider ca aici sta forta unei relatii.
Si spun asta pentru ca e usor in clipe bune sa comunici, testul este atunci cand e o idee mai dificil.
Sigur ca nu e simplu. Egoul nostru se vrea mereu remarcat, protejat, si ca defensiva mai sacrificam vreun prieten.
Cum stai cu relațiile,  auzeam recent. Dar cu increderea, cum stai?

… Atunci, fii bun si dã-o! Pãrerea, asta ţi s-a cerut, nu te apuca sa profiti de poliţe mai vechi şi sã spui tot ce ţine de bietul om.
Pãrerea ta las-o sã fie sincerã. Nu gâdila orgoliul celuilalt dar nici nu fi prea aspru. Cred cã sinceritatea fãrã dragoste, fãrã un gram de diplomaţie doare mai rãu decât bârfa. Logic, nu? Bârfa se reazimã pe amestecul realitãtii cu ficţiunea, adevãratã operã literarã nu glumã, dacã mi se permite puţin sarcasm. Sinceritatea însã, poate zidi sau dãrâma, în funcţie de intentia cu care o mânuieşti.
Realitatea ? O ştiu! Dar dacã iţi cer pãrerea, dã-mi-o ! Nu lua piatra, nici dacã tu consideri cã merit, sãu cã suport!
Pãrerea sincerã şi atent plasatã poate face o diferență. Persoana ta este într-atât de importantă în socoteala zilelor mele încât te-am solicitat cu un sfat. S-ar putea să țin cont de opinia ta, sau nu. datoria ta nu e să judeci ce se alege apoi, nici să te aștepți să prindă viață.
Deci, când ţi se cere pãrerea, fii bun, şi dã-o!