Chrina

Nu se spune aşa direct, dar se înţelege repede. După nici 5 minute în care interlocutorul a transformat bunătate de dialog în monolog la persoana I. Egoiştii… sunt peste tot. Îi văd cu stupefacţie uneori purtând chipuri ale oamenilor care ştiau vorbi şi despre alţii. Odinioară. Dar ceva s-a schimbat. Cândva, cumva au ajuns centrul universului. Şi trebuie să ne convingă pe toţi.  Ne caută, ne povestec de cât de buni sunt ei (pentru a-i aproba), sau cât de slabi (pentru a-i contrazice). Să-i invidiem, să-i compătimim, să-i încurajăm, să-i lăudăm sau  să ne mirăm pur şi simplu… De bine, de rău, nu contează! Despre ei să se vorbească doar. Unii sunt egoişti ca stare de fapt, alţii aşa manifestă convalescenţa unei crize mai mari, şi deci le trece.

Mie nu-mi plac !Mă obosesc! Instinctiv am început să îi evit. Îmi consumă energia şi timpul fără de folos. N-aţi observat că unui egoist trebuie să îi repeţi aceleaşi lucruri la nesfârşit? Fărăr efect… O luăm şi azi de unde am luat-o ieri, nu de unde am lăsat-o. Da! Există o doză de egoism în fiecare, acea tendinţă de a ne îngriji şi feri de pericol, acea bază pentru demnitate şi respect de sine. Acea nevoie de a fi ascultat, înţeles… Uneori e chiar indicat să fii “egoist”! Dus la extremă însă egoismul pune pe socul eul şi aşteapta ofrande.

Egoiştii nu ştiu şi nu pot iubi decât propria persoană. E greu de trăit cu ei. Sunt când mândri când complexaţi. Te acaparează, se lipesc de tine, ureche gata să  îi asculţi şi să îi crezi. Dacă le spui ce au nevoie să audă, ai găsit persoana care te va saluta de câte ori  te va vedea, în lumea fizică sau virtuală. Şi sunt fragili! Făcuţi din porţelan, o simplă neatenţie şi se sparg. Şi te rănesc şi pe tine când se sparg.

Egoismul altora  nu îl lasă pe al nostru să îşi intre în drepturi, nu-i oferă acel minim necesar unei relaţii. Acel “ce mai faci?” şi pauza cât pentru a primi un răspuns. Şi astfel mor prietenii ucise de eul prea pronunţat al unora sau altora. Este şi egoismul, răul ce nu vine singur, dar care vine. În neaşteptate moduri şi chipuri.

Nu îmi plac egoiştii, deci nu voi deveni una

Daca nu ar rasari soarele poate am fi  doar nişte umbre incapabile de a ne evidenţia trăsăturile. Nici atât! Umbrele depind ca existenţă de lumină.Totul ar fi negru, fara proiectii colorate în haine sau priviri. Chiar, de ce ne imbujorăm uneori?  Pentru a ne trăda emoţii? Ne suntem propriii trădători? Oh, da! Nimeni nu ne poate trăda vreodată mai cumplit decât o facem noi înşine, dar nu despre această poveste vreau să povestesc, nu acum.

Cel mai naturali suntem sub acoperirea serii, cand machiajul e luat jos, când oboseala împiedică ultima mască să mai joace vre-un rol. Umbrele diferă între ele doar în dimensiuni. Nu sunt alte criterii. Lacrimile nu se văd, nici zâmbetul. Umbrele sunt ca nişte conversaţii pe mess, ţi le închipui după plac. Şi nu sunt deloc fidele. După cum bate lumina, ba te urmează ba ţi-s la stânga, ba la dreapta, ba dispar.

Chiar cunosc oameni care spun că vor să rămână în umbră. Voi, nu? Şi nu înţeleg simplu fapt că umbra e doar o proiecţie vremelnică ce nu poate face vre-o diferenţă, că doar copacii au această menire nu şi noi, oamenii. Când ne întâlneşte lumina se vede fără dubiu cine suntem de fapt. Dincolo de umbra frumoasă, sau diformă se dobândesc trăsături. Nu devenim cineva, pur şi simplu ne arătăm cine suntem. Avem nevoie de umbre frumoase, pentru aspect îmi spunea cineva. Nu ! I-am răspuns. Avem nevoie de caractere pentru a scăpa de stigmatizări. Să fii o umbră? E uşor! Ia încearcă să fii un caracter! Să fii un profesionist! Un sincer! Un altruist! Un devotat! Un autentic! Şi dacă umbra ta e mai frumoasă ca tine, fii liniştit, te prefer! Şi nu doar eu! Mai ştiu câţiva sătui de aparenţe, de umbre lungi ce dau bine.

Se caută umbră întradevăr. Dar umbră de copac bogat în coroană pentru zile toride. Da! Ştiu unii oameni care cred că menirea lor e de-a face umbră pământului, uitând că până şi pentru asta trebuie să ai cu ce.

Nu poţi nici să rămâi în umbră, nici să fii. Nu asta îţi este menirea.