Chrina

Imi trebuie un Cf. Nu! Nu e bun cel din septembrie! Aşa cere Primăria. Unul nou! In original. Îmi iau copiii de mână şi mergem, ce mare filosofie să scoţi un act?  Ehe! Mare! Ajunşi acolo, înghesuială. Mă strecor la un ghişeu să aflu că doar între 8 şi 10 persoanele fizice. A doua zi, uit, ca pământul, vorba-ceea. A treia zi: nu o duc pe Raissa la gradiniţă, deci nu merg niciunde, ştiu eu ce ştiu despre experienţele în 3 pe la cozi .

A patra zi la 8:15 deşteptarea, toată lumea, îmbrăcare, mic dejun. Grădiniţă Raissa, apoi drumul semaforizat până la Oficiul de Cadastru. Acolo, ne-am modernizat cică. Primesc un nr. de ordine, 62. Pe biletul electronic au avut bunătatea de a scrie şi timpul estimat de aşteptare: 364 minute… calculaţi să vedeţi câte ore ies !

Suntem poftite intr-o sală de aşteptare, acolo încă 10 persoane, cu numere mai mici, de vreme  ce erau înaintea mea acolo. Ies să îl întreb pe portar dacă e ok să nu am buletinul soţului când pe numele lui e casa, că totuşi n-aş aştepta atâta timp cu copilul. Mi se face un imens favor. Sunt poftită înăuntru, în sala cu ghişeele. Să nu cumva să credeţi că am intrat în rai, unde aşteaptă o singură persoană la ghişeu! Da de unde! Nu ştiai care coadă la care ghişeu era!

Completez şi eu o cerere… acolo specifică ceva nr de chitanţă, ok. Merg la rând a casierie să achit. Acolo sunt întrebată daca am stat la ghişeu sa îmi spună un nr. şi cât a de plătit? Nu! Să merg atunci. Viteza de mişcare a celor de la ghişeu? Am spus „viteză” şi „mişcare”?! Rectific: lentoare şi stagnare. Singurul care se mişca supărat era copilul din braţe. Din ce în ce mai supărat, se mişca din ce în ce mai tare. Nu! Nu l-a observat nimeni să fiu lăsată în faţă. Nu ştiu dacă aţi remarcat egoismul celor ce stau la câte-un rând… proverbial de-a dreptul.

Când ajung, îmi caută dosarul şi-l şi găseşte (sâc, sâc doamnei ce nu mi-a cedat locul, al ei e de negăsit … cu greu nu-i fac o urare definitivă) Sunt trimisă cu un număr şi-o cifră la casierie. Acolo, alt rând. Nerăbdarea copilului din braţe prinde sonor, apoi volumul merge spre maxim. O doamnă se luminează: Da mergeti în faţă cu copilul! Ha! Ea stătea în spatele meu, uşor de zis. Cei 4 din faţă se prefac că plouă. Copilul continuă cu sunetul. Cei din faţă cu ignoratul, doamna de la ghişeu nu risca să piardă tastatura ridicând privirea să vadă şi ea ce aude. Un domn din spatele meu face duet cu doamna mai sus menţionată: Mergeţi în faţă cu copilul. Cei din faţă, acelaşi joc… eu, Da, lăsati nu aş vrea să îmi sară careva în cap. ( Regret că n-am ciupit copilul să plângă mai devreme)Imperturbabili primii nu zic nimic, domnul mă împinge în faţa lor, îmi fac loc, plătesc…  şi înapoi la ghişeul nr. 4. Am tupeu de la coada precedentă. Intru direct în faţă. Dau chitanţa, mi se spune să vin luni cu factura intre 2 si 3, la ghişeul 3.

Birocraţie, nu?

La ieşire nu mă abţin să nu arunc peste umăr o privire satisfăcută celor 10 cu numere mai mici decât mine care sunt încă în sala de aşteptare. Aventura mea a durat „doar” o ora şi 20 minute. Simt că le-am câştigat pe toate celelalte ce erau scrise pe bilet J

Cum ar zice Mircea Badea: ”Trăim România şi asta ne ocupă tot timpul.”