Chrina

Cel mai trist vânzător pe care-l ştiu eşti tu. Vinzi şi tot nu ai! Preţul ţi-e prea mic pentru nepreţuirea sufletului. Pe străzile cu praf nimeni nu îţi mai vede lacrimile de degetul acuzator întins împotriva-ţi. Paiele pe care ei ţi le văd în ochi sunt uscate şi galbene, durerea ta e verde. Pustiul tău, de nebănuit. Foamea ta de semnificaţie e adâncă precum marea sau oceanul. Şi ce-ai găsit? Ce-ai primit? De ce mai cauţi? De ce tot aşa? O, nu! Nu te plac! Cred că voi ridica şi eu piatra de voi fi întrebată. Nu căuta la mine nimic! Nu îmi place ce ai ales, nici că te vinzi! În veci nu aş vorbi cu tine Magdaleno! Nu te-aş chema la o cafea! Cum nu ştii tu că banii nu pot să te cumpere nici să te compeneseze… Cum nu ştii tu că durerea ta cea mare ar fi întrecută de durerea altor femei ce stau acasă lângă copii şi nici nu bănuisc nimic. Magdaleno! Tu suferi şi provoci suferinţă, şi durerea ta tot nu trece, tot nu tace! Pustiul tău tot nu se umple. Tot singură rămâi. Asta e tot ce voiai! Un gram de iubire. Şi ei toţi ce-ţi sunt cumpărători vor ridica piatra. Dar tu ştii asta! Ştii ca şoaptele le sunt minciuni, vorbele vânt. Ştii că eşti mereu a doua, niciodata nu prima, nici singura. De când mă ştiu te-am judecat Magdaleno! Indiferent ce chip ai purtat, te-am criticat aspru pentru cine eşti. Am închis ochii, mi-am acoperit urehile cu palmele larg deschise să nu îţi aud doina sufletului. Nu am vrut să îţi ştiu contextul. Nu ţi-am arătat nici un drum spre tămăduire. Ştiu că Cineva scria în nisip odată, şi te-au dus la El; nu te-a condamnat. Ne-a dat o lecţie uimitoare, toţi au pus piatra jos şi au plecat.

Uite, tac şi pun piatra jos, dar nu plec niciunde. Ai vrea să vorbim, Magdaleno?