Chrina

Sunt puţini aceia care nu trebuie să lupte pentu nimic, de fapt eu nu cunosc pe nimeni scutit de război.  Fiecare îşi are “Goliaţii”, “praştiile” şi “pietrele netede” de folosit. Unii luptă cu societatea şi ca trofeu vor să se realizeze: să îşi ia o maşină, un apartament mic, apoi să se insoare, apoi o casă, un loc de muncă mai bun… Alţii duc alt gen de lupte, dintre cele mai grele, dacă e să îmi dau cu părerea, luptele cu sinele : să fie mai buni, să se vadă mai frumoşi, să se ştie mai isteţi, să se creadă mai curajoşi, mai valoroşi. Mai sunt acele războaie “de independenţă” cum le numesc unii psihologi, ce se poartă cu părinţii de regulă, în adolescenţă: ora de ajuns acasă, timpul de stat la calculator, o nouă culoare la păr, un cercel, piercing, tatuaj… etc.

Fiecare victorie presupune un efort, o startegie de urmat. Aici sunt ciudaţi oamenii! Unii nu premeditează nimic. Lasă tot focul luptei în virtutea momentului, să decurgă de la sine, fără intervenţii Vedem cum se prezintă inamicul. O dăm pe contra-atac! Alţii plănuiesc strategic scenariul marii înfruntări şi la locul faptei uită tot. Orice mic pas înapoi al taberei adverse e considerat atât de important încât se cam termină războiul şi fără victoria compeletă. Ceva, ceva tot a câştigat. Nu mai contabilizează ce putea obţine de ar fi luptat până la capăt. Dar cei mai ciudaţi dintre toţi, sunt vitejii de după război. Şi, după cum zice şi proverbul, nu puţini se arată! Sunt acei luptători care prind aripi când dincolo e înălţat steagul alb. Sau după ce şi-au retras ceilalţi oştile. Atunci când nimeni nu le-ar putea sta împotrivă, au curaj şi înfruntă. Mă tot întreb pe cine?! Sau ce?! Dar ei strigă tare încât ecoul pustiu al vocii lor le poate răsuna drept sunet de victorie. Şi chiar cred că au îvins.

Mai sunt şi aceea care nu sunt ciudaţi! Nici nu îşi subevaluează adversarul, dar nici supraevaluează. Cei care ştiu că un război nu se termină într-o zi, şi dacă un apus de soare nu a adus victoria, e şi mâine o zi! Şi dacă lupta ta e mai lungă, nu înseamnă că eşti un luptător mai slab. Pur şi simplu aşa e, avem poziţii de start diferite.

Dacă am avea ochelari speciali, cam ca şi aceia făcuţi pentru a vedea eclipsa, şi ne-am uita astfel la ceilalţi am observa că nimeni nu e nici incolor nici monocrom. Suntem pictaţi în mii de culori, unele mai pronunţate şi în proporţie mai mare, altele mai slabe şi doar pe ici pe colo.

Am vedea apoi că fiecare avem în mână o cutie de vopsea, o culoare definitorie a personalităţii noastre, şi de câteori intrăm în contact cu alte persoane, lasăm o mică urmă a tonului ce-l reprezentăm. Cei mai multi nici nu stiu ca pictează în alţii o poveste şi că uneori deşi ei doar în glumă îşi potenţează culoarea spre o extremă sau alta, ceea ce imprimă în prietenii lor rămâne aşa, la maxim. Sunt uimiţi apoi cum de apropiaţii lor ajung să trăiscă la extrema pe care ei au luat-o doar în joacă, doar uneori.

Nimeni nu trece prin timp fără să lase o dâră de influenţă, cât de mică asupra celorlalţi. Şi la fel, nimeni nu reuşeşte să îşi păstreze intactă culoarea pimordială. Cei mai puternici îşi menţin la vedere tonul, iar toate celelalte sunt în mod vădit doar nfluenţe. Alţii însă sunt doar o înregistrarea a întregii palete de culori ce s-a perindat în jurul lor. Ca să le desluşeşti felul, trebuie să te uiţi atent la cutia din mână.

Dacă am vedea viaţa prin aceşti ochelari, cred că am fi mai responsabili de alegerile mărunte, de glumele şi modul de abordare a lucrurilor serioase. Nu se poate altfel: colorăm în jur şi primim din culoarea celorlalţi.Ideea e să nu lăsăm să se piardă culoarea noastră iniţială în curcubeul ce trece pe lângă noi. Şi… să fim atenţi ce culoare răspândim!