blog

Update

De pe la începutul lunii octombrie mi-am schimbat domiciliul virtual, (ce n-aș da să îl schimb și pe cel real … încă puțină răbdare, mi se spune de aproape 5 ani de când ne zidim casa). Dar pentru ă virtual e o idee mai simplu, din septembrie am muncit și în octombrie a fost gata noua adresă.

Mă gășiți aici, www.chrina.ro, și, mulțumindu-vă pentru vizitele de pe wordpress, vă aștept și acolo, unde voi încerca să scriu mai des și mai bine, și unde mai am și alte proiecte care-mi conferă entuziasm când vă invit.

Ne vedem, așadar, pe noul blog!

O luptă e viața ….

Celebre au ramas aceste versuri ale lui Coșbuc! Poate doar din cauză că poartă in ele atata adevăr.
Poetul continua însă cu îndemnul de a „te lupta cu dragoste de ea și dor” . Și accentul cade pe imperativul de a te lupta. Sigur că exista mai multe lupte pe care le pe care le purtam: cu noi insine, e cea mai aspra. Lupta prin care ne fortam spre a depasi limitele, prin care incercam sa crestem. Si aceasta e cea mai importanta. Si singura care merita pomenita.
Sunt insa dintre aceia care nu mai lupta cu ei. Au fost infranti de prea multe ori, sau le sunt prea dragi carentele proprii. S-au obisnuit cu ele in timp si fac parte din constitutia lor interioara. Asa ca, daca e ceva de indreptat, vor indrepta privirea spre semeni. Si vor vedea numai defecte.
Feriti-va de cei care nu mai au cuvinte bune despre semenii lor! Feriti-vă, pentru ca sunt persoanele care nu vor avea nici despre voi nimic bun de zis. Garantat! Si mai feriti-va ca sunt din categoria lasilor care se multumesc doar sa vorbeasca…..de rau. Au pierdut curajul de a lupta ei insisi. Stau la umbra altor nemultumiti dispusi sa ii asculte, sau a unor naivi care vor merge sa le poarte razboaiele. Chiar asa, ați intalnit oameni care duc razboaiele altora? Cel mai bun lucru e sa ii lasi in pace. Nu lupta cu ei. N-au convingeri, nici parerei. Sunt doar reprezentanti.
Viata, da, e o lupta. Dar una serioasa, contra unor lucruri reale. Sa nu ne pierdem timpul cu surogate. Efectiv nu merita osteneala.

IM

”Cineva” – is in sesiune. ti-am citit blogul pana in 2012
             :))
             nu un efort ce-i drept dat fiind ca ai scris 5 posturi tot cu totului de atunci
            (5 ii exagerare)
eu – Nah. Ţi-ai găsit sa ma critici…. Scriu mai putin ca gândesc Mai mult…
”Cineva” – nu te critic

***
Iar gândurile mele au rămas să-mi ceară socoteală nemulțumite de nedreptatea
ce li se face cernându-le atât de aspru prin ciurul relevanței.
Dragă ”Cineva”, poți să mă critici, sau mai bine,
dacă-ți vei cerne și tu vorbele prin vreo sită, poți să mă mai întrebi / atenționezi / sesizezi …🙂

E-aici 2014 !

ImageAșteptat ? Dorit? Planificat în detaliu? Sau …

Oricum ar fi, anul a-nceput și-n răcoarea lui Ianuarie, cu zâmbetul rămas pe chipuri de la sărbători, am pornit la drum. Un drum de 365 de zile în care ținând minte ce-a fost în trecut, să fim mai buni, mai drepți, mai fericiți, mai înțelepți. Să ne cerem mai repede iertare când vom greși Să dăm mai mult timp  celor dragi și să clădim amintiri de neuitat.

Avem un an nou nouț, numai bun pentru a fi prețuit la maxim.

Dacă am învățat vreo lecție de valoare în 2013 aceea ar fi că fericirea e indepedentă de circumstanțele cotidiene, pot fi pe deplin fericită indiferent ce se întâmplă. Am mai învățat că nu toți cei ce sunt aproape sunt și apropiați, ori prieteni. Vor pleca la prima impresie de greu. Apoi am văzut că niciodată la greu nu se termină drumul. Că de greu nu se fuge, ci se înfruntă, pentru că nu suntem lăsați nicicând să-l înfruntăm singuri.

Așa că, în 2014 voi privi în sus. Este acolo Cineva care mă poartă. Nu mă voi baza pe resursele mele și voi visa lucruri mari.

An nou fericit tuturor!

Unități de măsură

20131117-155743.jpg

Pentru timp avem un ceas, și persecutați de urgent gonim prin zile cu minutele suflandu-ne in ceafă, grabiți și cam neatenți voind mereu să ajungem la timp undeva. Alergăm, claxonăm apăsăm prea tare accelerația iar când semaforul e roșu sau când întârzie tramvaiul adesea cădem testul răbdării. Apropo, cu toată graba ați observat ? Am trecut de mijlocul lui Noiembrie, mai e puțin si colindăm, apoi gata anul.
Pentru vreme avem gradele si părerile se împart in funcție de preferințe. De la nemultumirea legată de caldura, am ajuns la cea legată de ploi, urmează cea referitoare la frig. Si acestea se succed ordonate de anotimpuri.
Masurăm prea mult. Ne măsurăm împlinirea in funcție de bunuri, popularitatea in funcție de numărul de prieteni (nu cei de pe Facebook ), ne uitam la zile prin prisma evenimentelor si apoi le punem eticheta: o zi buna, rea, groaznica…. Spunea azi cineva ca dacă ne uitam doar la ce nu ne place in viața noastră vom ajunge niște frustrati.
Chiar așa. Ar fi timpul sa ne schimbam optica. Sa ne schimbam modul de a privi lucrurile care nu ne plac. In mod special lucrurile pe care nici nu le putem schimba. Acest fapt poate aduce libertate. Fără de preț e asta ! Sa ai parte de lucruri negative si sa îți măsori jumătatea plină a paharului, sa te uiti la ce ai sau le ce puteai pierde. Aceasta simpla atitudinea îți face parte de saptamâni extraordinare.
Am experimentat, recent !

Fericirea e așa ca marea.

1Este imensă, și în albastrul ei unindu-se undeva la orizont cu cerul ți-amintește că sursa oricărui lucru bun și desăvârșit este El. Uneori fericirea e liniștită, calmă de nici n-o simți în suflet, alteori e în valuri mari și înspumate, acoperindu-te fără drept de apel, poate mai tare decât ai fi anticipat.

Ai mereu varianta de a sta deoparte, pe malul cunoscut, măsurând și cântărind fapte și evenimente și oameni. Dar dacă ai curaj să te lași de țărmul confortabil vei simți întâi sub talpa piciorului răcoare de val. Fericirea e ca marea și de fiecare dată când de copleșește cu valul ei sărat știi că ești fericit și nu mai întrebi de ce. Pur și simplu ești.

Nu înțeleg oamenii mici.

Nu înțeleg oamenii veșnic triști. Nici negativiștii. Admit, se întâmplă din când în când să ai parte de situații dificile, dar e mereu posibilitatea să te ridici, să depășești. Poate îmi scapă mie ceva, nu știu. Cred însă că mai important decât ce ni se întâmplă e modul în care reacționăm. Nicolae Iorga spunea că în viață toți cad, unii se ridică și merg mai departe, alții rămân să-și plângă de milă.

Cum să te complaci în înfrângeri? Și mai trist de atât, cum să lași frustrarea să îți ghideze deciziile viitoare?! Adică în loc să crești, în loc să înveți ceva din cele trăite, cum să alegi să te uiți cu jind  cei ce au biruit  nivelul tău actual ?! E normal apoi că-ți vine greu să-i mai vezi cu ochi buni … lași prejudecata să-ți întunece judecata. Și apoi te trezești asaltat de gânduri de toate culorile și porunca iubirii aproapelui devine ceva interpretabil ( interpretabil în favoarea celui ce vrea s-o evite).

Nu înțeleg conflictele nerezolvate și nici duplicitatea care derivă de aici. Nu văd de ce, în momentul în care ți-ai rănit semenul e greu spui ”îmi pare rău”. Sau invers, în situația în care cineva te calcă pe bătături de ce nu e simplu să îi spui. Cum ar putea ști că-ți greșește ?! Avem atâtea cuvinte, încât uneori nerostirea e plină de vină de vină. Și lașitate.

Nu înțeleg oamenii veșnic triști, înfrânți, duplicitari și frustrați. Mi se par atât de mici și condamnați să rămână doar spectatori !