Arhive pe categorii: 2012

O cutie și un raft

Nu avem cum să afăm toate răspunsurile, nici să rămânem fără întrebări. Ce bine ar fi, și ce simplu…. Mereu purtăm în suflet sau pe chip un neînțeles. Adesea nu-l putem articula în vreun fel, dar sunt și clipe în care întrebările ”De ce… ?” sau ”Cum … ?”  persistă în noi. Uneori șoptite, alteori stau mute, sau pur și simplu ne doboară.

Apoi după un timp, suntem în stare să punem totul în cutie, să închidem cutia și s-o punem deoparte. Nu, nimic din ce e înăuntru nu își găsește rezolvarea prin acest gest. Atâta doar că nu mai face parte din preocupările noastre curente. Cândva capacul se ridică și toată această cutie a Pandorei ne năpădește iar cotidianul. Bine ar fi să putem sorta definitiv conținutul și să aruncăm, pur și simplu să aruncăm ce nu e bun. Dar în cele mai multe cazuri acest lucru e imposibil.

E uimitor câte cutii – unele mai mari, aletele mai mici – reușim să adunăm. Unele-s opera noastră, pe altele le-am primit ca o tristă moștenire, dar sunt și din acelea pe care nici nu știm de unde le avem și e așa de nedrept să ne preocupe timpul. Ce putem însă face?!

Sigur că ale altora par mai ușor de sortat. În dreptul semenilor noștri știm exact ce ar fi de făcut, că  parcă problemele lor sunt mai logice. E bine de ținut minte, că așa cum noi avem nevoie să ne păstrăm ”cutiile” noastre închise, au și ceilalți. Și poate trebuie să umblăm cu grijă prin viața lor, să nu le oferim alt ajutor decât cer, sau lasă a se citi printre rânduri. Și poate cel mai bine ar fi, ca de comun acord, să așezăm toate acestea pe rafturi înalte, la care să putem ajunge doar cu scara. Atunci putem relaționa iarăsi, deoarece, așa cum spunea cineva , dacă o casă luxoasă are securizat fiecare obiect de valoare , oamenii pot să se plimbe linistit prin ea, să admire acele lucruri scumpe, dar făra să le poată fura, sau strica, aș adăuga.

Deci, atenție la rafturi și cutii!

***

3. XII.  După o săptămână

Am mai închis una, nu e așa de voluminoasă. O las aici, la vedere, și nu mă deranjează să o luați la plecare. Nici pe asta nu am cerut-o eu!

… din farmecul serilor în familie

– Am fost azi la logoped, mă anunță Nati.

– Ce frumos!!! Și ce ai făcut acolo? mă entuziasmez și eu de spusele copilului.

– A încercat doamna să mă învețe să-l spun pe ”R”, dar n-a reușit.

***

– Nati, cine a împrăștiat toate jucăriile?

– Eu.

-Și de ce nu le strângi?

– Am obosit, mama, te las pe tine că ești mai mare.

Replică la care se trezește spiritul justițiar în Raissa.

– Nati, cine le împrăștie trebuie să le și strângă …. Mama, știu ce vrei să spui.

– Ce vreau să spun?!

– Că nici eu nu-s mai bună …

– Dar nu asta voiam să spun ….

– Știi care e norocul tău mama?

– …

– Că eu îmi scriu așa de încet temele și nu mai am timp să împrăștii jucării. Așa ai mai puțin de lucru. Aștepți să înceapă și Nati școala? Atunci te vei putea odihni.

***

– Vreau să dau doamnei de engleză un  mărțișor.

– Las, îți cumpără tata….

– Să fie cu ghiocel, sau cu ceva floare mov , sau …

– Las că se pricepe tata, o întrerup eu din planuri.

– Se pricepe tata la frumusețe, da, aprobă ea, se pricepe sigur. S-a priceput și când te-a ales pe tine mama !  🙂

Despre iubire, nu?

Peste tot inimioare, de pluș, de ciocolată, de porțelan… flori la suprapreț și ursuleți la promoție. Se vinde o dragoste comercială, o îndrăgostire care se exprimă strident și cu atâtea forme de kitsch. La radio, melodii în ton cu timpul acesta stabilit în calendar ca un timp numai bun de exprimat iubire. Ce-o fi având restul anului, nu pricep.

Mă gândeam să scriu doar ca semn de revoltă față de imagine aceasta falsă a iubirii. Auzi tu, inimioare, flori și ciocolată…. Mai pune o cină în oraș și o melodie și ai meniul complet. Meniul complet al iluziei. Iubirea, deși poate să implice toate formele comerciale de mai sus, nu se definește prin ele. Puneam și anul trecut iubirea sub lupă și afirmam ca acum doi ani și ca de când îl am pe B. în viața mea, că eu nu iubesc mai mult de Valentines.

Și, cu toate că nu e rău să celebrăm iubirea, în loc să dăruim inimi, ar fi bine să le protejăm pe ale noastre, pe a celuilalt. Că iubirea nu e atunci când bate reflectorul și ți se cere un romantism extrem, iubire nu e când dai o floare. Iubire e când știi să rămâi aproape, să susții, să sprijini și să cucerești în fiecare zi inima celuilalt. Și de foarte multe ori, iubirea se definește fix prin gesturi mici și normale de zi cu zi. Prin prețuire, prin admirare, prin păstrarea farmecului relației. Iubirea e minunată! Iar sărbătorile, gen Valentine’s pot să o completeze cu detalii. Să nu confundăm detaliul cu esențialul. Ziua de azi e un detaliu față de un an întreg! Ce ai avut ieri, ce vei avea mâine contează. Poți să-ți îmbunătățești detaliul, e dreptul tău. Poate fi și frumos, dar iubirea e mult mai mult de-o inimioară de pluș, de-o ciocolată sau o floare ….

Și încă ceva, iubirea nu are nevoie de martori pentru a-și certifica fericirea, căci, ea nu are prea multe de-a face cu orgoliul.

Seară în vreme de școală

Fetele ”asamblate” de culcare, becul stins, eu dincoace, în surdină o melodie lentă. Rai se tot foiește. Știu ce e. E un gând ce nu-i dă pace. Tac, poate-o adormi.

– Mama, să nu uiți să-mi dai mâine 16 lei pentru Cangurul matematician, exprimă într-un final năduful.

– Bine, spun fără a cere alte detalii, sau a afișa vreun reproș referitor la ora solicitării; fac în minte contabilitatea banilor din portmoneu, să văd de era nevoie să fi trecut pe la bancomat…

– Ba mai bine nu-mi da! mă întrerupe ea din calcule. Dă-mi 7 lei  să merg la teatru. Știi, teatru de oameni mari, nu de păpuși.

Sensibilă discuție, teatru versus matematică. Las însă copilul să aleagă ce vrea.

– Dar tu, Raissa, ce îți dorești?

– Păi mie mi-ar plăcea amândouă…

– Bine, îți dau bani de amândouă!

– Mamă, ce mulți bani trebuie să aibă o mămică! conchide Natalia care a ascultat cuminte conversația de mai sus.

După pupăciunile de rigoare, o vreme se aude doar muzica și tastele mele ce ușor îmbufnate poartă câteva discuții pe messenger. Foiala începe iar. Ascult cu un sentiment de deja-vu. Dar, nu. Un țipăt sfâșietor și un potop de lacrimi:

– Mamaaaa, temaaa! Am uitat un exercițiu la temă ….. Ce să fac, așa sunt eu, o uitucă. Și plâns, plâns în timp ce rezolvă  exercițiul cu pricina ( mai exact trei adunări).

Apoi liniște iar, și iar muzică, și iar tastele mele, dar de data aceasta dând acest fragment de viață pe blog. Așa ca să simtă și B. seara de familie de unde e!

Deci, sst! Doi copii încearcă să doarmă într-o seară de școală. Ba mai bine numărați totuși trei! 🙂

***

Greșim în momentul în care ne fixăm așteptări irealizabile. Nu e normal apoi să fim dezamăgiți ?! Cine poate transforma imposibilul în fapt?! Sau confundăm planul cu povestea. În special la început de an facem planuri, și ne trezim scriind povești. Iar în povești totul e perfect- până și Făt-Frumos e lipsit de orice defect- . Viața însă e cu bune și rele, și dacă tindem doar spre perfecțiune se prea poate să nu o găsim. Ce vreau să spun e că fericirea nu implică perfecțiune, nici a ta, nici a celor din jur. Nu mai fă din ea o condiție, nici o scuză. Caută însă să te schimbi mereu în bine, dar nu aștepta să ajungi la capăt să fii fericit. Bucură-te la fiecare pas pe drum. Căci imperfecțiunea ta poate fi completată de calitățile altora, și uite-așa se poate.

Temeri

Și cel mai puternic își are temerile sale. Nu ai cum altfel. Oameni fiind, atât de limitați, suntem marcați de neputința de a-i proteja pe cei dragi, de imposibilitatea determinării faptului de a fi acceptați de un grup sau de a fi observați de o anumită persoană. Sunt momente în care trebuie să fim spectatori la deciziile greșite pe care le iau oameni care contează din anturajul nostru, și atunci ne doare neputința de a acționa. Și cel mai fericit își are momentele de nesiguranță. Mai zboară pe deasupra capului câte-un gând, câte-o idee sau vreo prognoză nefavorabilă.

Limitările mele …  Aș vrea să pot fi mereu cu fetițele mele, în orice loc, să fiu de față când sunt triste sau neînțelese, să le încurajez când se tem …  Să le văd râzând în hohote și jucându-se printre colegii de grădiniță sau școală … Aș vrea să pot fi lângă B. în orice clipă, să mă asigur că mănâncă în pauza de masă, că nu se preocupă doar să rezolve una sau alta. Aș vrea să fiu cu el când e pe drum, să-l ajut să se concentreze la trafic…  Să-i fie simplu la  job, să nu aibă stres… Aș vrea  atât de multe lucruri pe care nu le pot realiza. Adesea în suflet se strecoară îngrijorarea, teama.

Și-atunci, e bine să ne amintim, că mai mare decât limitele noastre este nemărginirea Lui, că noi cunoaștem în parte doar. Și cel mai slab și cel mai puternic pot să-și pună încrederea în El pentru că-n ochii Lui fiecare e prețios. Și se poate să fie circumstanțele diferit de ce am alege noi, dar tot neprevăzutul ce ne cuprinde Lui îi este știut. Și așa putem păși cu încredere înainte, lăsând în singura Mână puternică tot ce contează.