Arhive pe categorii: Băgări de seamă

Să fie vacanță !

FalseÎnainte erau ore, și teste și sunet de clopoțel. Erau absențe de notat, note de dat, rapoarte de întocmit, multă birocrație, dosare și statisticii. Erau olimpiade și pregătiri pentru examen printre picuri deși de ploaie. Apoi erau festivități, premii, emoții, soare și călduri torențiale. O clasă pleacă an de an din școală, după ce ți s-au lipit de suflet de-a lungul anilor. Și le simți deja dorul.

 Toate acestea erau …. Acum este VACANȚĂ. Dorită deopotrivă de elevi și profesori iat-o!  Tot așteptând-o (cam de la Crăciun încoace), mi-am fixat niște repere, pentru ca pe lângă odihna (care nu e un lux, ci o necesitate) să nu mă găsească septembrie cu regrete.

Iată, deci, imperativele pentru vacanța de vară: ( poate unii dintre cititori se pot identifica pe ici, pe colo) :

  • Citește! – după gust și dispoziție.
  • Scrie pe blog! – simplu, concret, concis…. și mai ales, des!
  • Învață ceva nou! – cum ar fi să coși la mașina de cusut ….
  • Recrează-te sănătos! – seara cu bicicletele cu cei dragi, spre exemplu.
  • Nu uita să fii copil! – și cum am doi profesori la această materie, jocurile lor vor fi și ale mele.
  • Fii un prieten extraordinar! – fără așteptări și  indiferent de feedback.

… Și multe altele. Să fie vacanță, să fie la maxim!

Anunțuri

Despre iubire, nu?

Peste tot inimioare, de pluș, de ciocolată, de porțelan… flori la suprapreț și ursuleți la promoție. Se vinde o dragoste comercială, o îndrăgostire care se exprimă strident și cu atâtea forme de kitsch. La radio, melodii în ton cu timpul acesta stabilit în calendar ca un timp numai bun de exprimat iubire. Ce-o fi având restul anului, nu pricep.

Mă gândeam să scriu doar ca semn de revoltă față de imagine aceasta falsă a iubirii. Auzi tu, inimioare, flori și ciocolată…. Mai pune o cină în oraș și o melodie și ai meniul complet. Meniul complet al iluziei. Iubirea, deși poate să implice toate formele comerciale de mai sus, nu se definește prin ele. Puneam și anul trecut iubirea sub lupă și afirmam ca acum doi ani și ca de când îl am pe B. în viața mea, că eu nu iubesc mai mult de Valentines.

Și, cu toate că nu e rău să celebrăm iubirea, în loc să dăruim inimi, ar fi bine să le protejăm pe ale noastre, pe a celuilalt. Că iubirea nu e atunci când bate reflectorul și ți se cere un romantism extrem, iubire nu e când dai o floare. Iubire e când știi să rămâi aproape, să susții, să sprijini și să cucerești în fiecare zi inima celuilalt. Și de foarte multe ori, iubirea se definește fix prin gesturi mici și normale de zi cu zi. Prin prețuire, prin admirare, prin păstrarea farmecului relației. Iubirea e minunată! Iar sărbătorile, gen Valentine’s pot să o completeze cu detalii. Să nu confundăm detaliul cu esențialul. Ziua de azi e un detaliu față de un an întreg! Ce ai avut ieri, ce vei avea mâine contează. Poți să-ți îmbunătățești detaliul, e dreptul tău. Poate fi și frumos, dar iubirea e mult mai mult de-o inimioară de pluș, de-o ciocolată sau o floare ….

Și încă ceva, iubirea nu are nevoie de martori pentru a-și certifica fericirea, căci, ea nu are prea multe de-a face cu orgoliul.

Învățabil ?!

Când spun învățabil, mă refer la acele deprinderi bune, altfel aș folosi termenul influențabil.

Una din cele mai mari calități ale unui om este aceea de a fi învăţabil. Acest fel de-a fi face mai mult decât toată știința, și asta pentru că în limitarea noastră, cu siguranță, oricum nu le putem ști pe toate. Iar atunci când ești învățabil, ești deschis nu doar la cunoștințe ci  și la atitudini. Și în cele din urmă avem de învățat de la fiecare câte ceva, totul e doar să avem inima și mintea deschisă.

E în regulă să fim selectivi în ceea ce privește oamenii care ne înconjoară, nici nu se poate altfel. Există anumite afinități care ne fac să fim prieteni. Nu trebuie însă decât să fim deschiși pentru a accepta că ei, acești oameni din jur, au multe părți bune, iar în unele puncte forte ale lor, noi suntem slabi, și e bine să învățăm de la ei. Sună frumos și simplu în teorie, nu? Ce ne ține însă departe de practică? Orgoliul și încăpățânarea. Falsa impresie că a admite că nu ești perfect te face să fii mai mic în ochii altora. Adevărul e altul însă, cine recunoaște că mai are de învățat e cu mult înaintea celui ce crede că le știe pe toate.

despre LĂUDĂROȘI

”- Nati, nu-i frumos să te lauzi singură, chiar dacă e adevărat ce spui. Lasă să te laude alții!”

Cu această afirmație, Raissa mea dragă încerca s-o învețe pe mai mica ei surioară adevărurile vieții. Mi-a fost așa de drag s-o aud, mai ales că mie nu-mi plac deloc lăudăroșii. Mi se pare obositoare orice relaționare la ei. De fapt cu lăudăroșii nici nu poți relaționa. Ei nu caută altceva, decât niște urechi gata să asculte lungul șir de merite proprii (sau de familie- depinde la ce vârstă-i întâlnești).

De cele mai multe ori, lucrurile pe care le evidențiază, sunt văzute doar de ei, adică sunt 10 % realitate, 30 % explicație și 60 % fabulație. Persoanele care profesează lauda proprie ca abordare a vieții, au probleme la capitolul imagine de sine. Doar niște oameni care se vă mici au nevoia să se înalțe măcar în ochii altora.

Lucrurile cu care ies în față, diferă și ele de la persoană la persoană. Astfel, voi asculta cu mai multă îngăduință niște persoane care au cei mai extraordinari copii de pe pământ, decât niște persoane care-mi vor inventaria casa, mașina ori cariera. Măcar primii sunt din categoria familiștilor- categorie care are tot respectul meu-.

Lăudăroșii ajung în timp să creadă și ei cele spuse, detașându-se ușor de realitate. Și când adevărul îi ajunge, nu recunosc nimic,  intră doar în postura victimei: ceilalți fie nu-i înțeleg, fie-i persecută, fie nu-s corecți. Te vor asigura, că ei sunt în continuare singurii extraordinari într-o lume care nu-i merită, dar ar trebui să se simtă onorată că-i are!

Lăudăroșii au nevoia acută de a fi mai presus de ceilalți. Nu vor crește valoric, însă, ci din vorbe. E cel mai simplu mod.

Ca să nu te trezești în ingrata categorie mai sus menționată, dacă tot e vorba să lauzi, laudă-i pe ceilalți. E sigur, benefic și nu ți se va întoarce decât în favoarea ta!

Cu ce dulciuri ne răsfățau bunicii

Ce frumoase erau vacanțele la țară ! Vremurile în care bunicul și bunica încercau să ne intre în grații împlinind toate dorințele, că deh, să ne fie drag să stăm cu ei o vară-ntreagă!

Vă mai amintiți de bomboanele de lapte?! Nu acestea fine, ce se găsesc prin magazine, frumos ambalate, ci acelea de pe vremuri care se vindeau la vrac. Acelea, ce sunt responsabile pentru dantura noastră de azi, că pe vremea aceea părinții și bunicii ni le cumpărau, să avem, că doar eram cuminți. Îmi amintesc și acum, cum bunicul,când termina de lucrat la vreun om de prin sat – că el avea cai și era foarte căutat în perioada muncilor agricole-, ne cumpăra câte-un cornet plin de bomboane, și apoi începea truda noastră în a le separa. Cornetul era din ziar ( așa se dădea la cooperativă- magazinul din sat) și nimeni nu se gândea că e neigienic. Le punea pe masa din casă, și noi nepoții, după ce le separam, că tare erau lipicioase, luam câte una ziua-ntreagă până dădeam gata. Alteori, ne aducea biscuiți. Minunat răsfăț! Hârtia galben-portocalie a biscuiților de Carei anunța un conținut atât de tare  nu-i puteam consuma fără lapte. Dar, ingeniosi cum suntem, am descoperit că dacă-i lăsam în apă așa ambalați, erau mult mai buni decât înmuiați câte unul. Alteori, bunicul ne aducea de la târg turtă dulce. Era răsfățul suprem. În formă de inimioară, sau păpușă, glazurată cu roz și alb, o savuram măsurând atent cât mănâncă soră-mea, ca să îmi rămână mie ultima și să-i fac poftă. Și eugenii, multe eugenii, și ciocolată cu rom iar uneori , nuga!

Bunica nu ne cumpăra dulciuri. Ea ni le făcea! Ceaiul de zahăr ars dimineața, clătite ( sau scoverzi, cum le spunea ea), gris cu lapte, sau deliciul cel mai mare, moșocoarna în cuptorul de pâine- un fel de prăjitură cu prune culese neaparat de noi si coapte pe foaie de varză, au rămas inegalabile în amintirea mea. Degeaba încerca mama cât era anul de mare să ne facă și ea din preparatele bunicii, gustul ea diferit. Și ne era dor de vară și de vacanță, și de bunica și de cornetul de bomboane de lapte ….

Ce s-a mai schimbat vremea. Copiii mei nu vor avea amintiri despre bomboane, căci, ca una pățită, nu le-am dat, iar din fericire, nici nu le plac. Nu vor avea amintiri nici de la țară, deoarece bunicii lor trăiesc la oraș. Lor nu le va fi dor de aceleași lucruri, căci, da! s-au schimbat vremurile!

Bac 2011 – marele tam-tam

Peste tot se vorbește despre bacul din acest an. Nici legea învățământului nu a stârnit atâta interes. Marea majoritatea sunt nemulțumiți. De ce?! De rezultatele slabe, de cauzele lor sau de implicațiile acestora? Greu de precizat! Dar, mulțimea caută vinovați. Cineva să fie tras la răspundere, cineva spre care să îndreptăm degetul acuzator și situația să se remedieze. De-ar fi așa de simplu … De-ar fi un singur vinovat… De s-ar remedia doar prin numirea cauzei! Sunt foarte curioasă cum va fi la sesiunea din toamnă …

Care e în esență problema ?! În majoritatea centrelor de examinare a fost supraveghere video, deci elevii nu au copiat ( ca-n alți ani, că de copiat, tot s-a copiat). Astfel, pe cinstite, notele au fost mult mai mici, sub 5 mai bine de jumătate. Acest lucru spune multe despre sistemul de învățământ actual.

Unii scuză elevii că nu s-au putut concentra din cauza camerelor, să fim serioși! Foia e pe masă, camera undeva sus, ce stres?! Deci, vina este și a elevilor. Or fi auzit și ei povești din alți ani, cum s-a copiat cu fițuici printate de pe net ( mă deranjează că-n ziua de azi elevii nici nu se mai obosesc să-și scrie ei fițuicile…), despre profesori care au dictat rezolvarea sau au pus pe masă cartea de unde să copieze ( fapt real, întâmplat când am dat eu bacul). Normal că dacă au mers la examen cu astfel de așteptări, camera de filmat a creat stres!

Apoi, mă întreb cum au ajuns elevii aceștia în clasa a XII-a ?! Cum au intrat în bac- au promovat clasa a XII-a, după programele în uz, nu-i așa? Iată vina profesorilor! Astăzi se uită urât la tine până și colegii (profesori) dacă lași vreun elev pe toamnă. Te învinovățesc, de parcă ai putea să le faci transfer de cunoștințe-n creier prin bluetooth. Nu cred- cum am citit pe unele forumuri- că profesorii respectivi au făcut facultatea la SH, și că în sistem au rămas numai cei slabi. Aceasta e o simplă răutate! Vina profesorilor e că i-au trecut, fără să merite! Cazurile în care nu-și țin orele, sunt izolate. Iar părinții nemulțumiți, trebuia să le semnaleze atunci, nu acum.

Părinții sunt și ei responsabili de situație că, așa cum spunea mama unei prietene, nu pot accepta adevărul despre copiii lor. Unii nici nu au căutat acest adevăr. Câți au mers pe la școală? Au verificat caiete, carnete, note… Ei sunt cei care cred că plătind meditațiile sau întrebând ”Ți-a scris? Ți-ai învățat?” s-au achitat de datoria de părinte.

Vina sistemului e însă cea mai mare! Programele încărcate, schimbarea an de an a tipului de examene și a metodologiei, conceperea subiectelor de către persoane care nu au activitate la catedră, salarizarea profesorilor, iată doar câteva motive care au dus aici. Generația aceasta nu e mai slabă decât celelalte. A avut neșansa să fie tratată cinstit (vedeți ironia?)Stați să vedeți peste patru ani, de va fi pe cinstite câți vor lua bacul! Asta pentru că la Evaluarea Națională nu a fost la fel de strictă supravegherea ca la bac, iar acești elevi sunt boboci de liceu.

Aceasta este, din păcate realitatea învățământului românesc. Întrebarea corectă nu e ”cine e de vină”, ci ”acum ce e de făcut?” Aștept cu nerăbdare urmarea …

Oratorul și auditoriul

M-am întrebat recent ce determină un auditoriu să asculte un vorbitor, care e motivul ca zeci sau sute de persoane să facă liniște, pentru unul singur care vorbește ?! Contextul poate varia de la unul politic, academic la unul ecleziastic. În toate situațiile avem ”oratorul” omul care stă pe platformă și vorbește / comunică / transmite un mesaj și ”auditoriul”, pe cei ce stau și, uneori, ascultă.

Titu Maiorescu a împărțit vorbitorii în trei categorii: oratori, retori și limbuți – în studiul cu același nume publicat în anul 1902. “Oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi” afirma Maiorescu. Perfect de acord! Cât de reconfortant este să auzi un orator! Un mesaj bun transmis coerent, interesant! Dar din păcate nu sunt prea mulți oratori de acest fel, și totuși, facem liniște când vorbesc. De ce?!

Un prim motiv ar fi interesul auditoriului pentru subiectul dezbătut, gradul de actualitate și de relevanță a tematicii alese. Cine nu ascultă când se vorbește despre ce-l interesează?! Apoi, liniștea se datorează unui respect față de bagajul cultural al celui ce vorbește.Pe o persoană care nu doar s-a documentat pentru mesaj, ci are un nivel intelectual și cultural ridicat, chiar dacă a abordat o tematică ce nu te preocupă, are o tonalitate liniară, o asculți în liniște că-ți oferă informații ce-ți lărgesc orizonturile. Dar când ”oratorul” nici nu cunoaște multe, nici nu abordează – fie și în termeni simpli- noțiuni de interes general, este ascultat în liniște doar din … bun simț!