Arhive pe categorii: Chestiuni personale

Despre copii

Când sunt mici părinţii îi privesc cu mult drag şi se întreabă adesea : când vor creşte? Când vor umbla, vorbi, cânta.. ?! Când vor merge la grădiniţă, la  şcoală? Apoi, deoarece timpul trece oricum, ajung şi acolo unde visau, şi prin clasa a VII-a cel târziu, se uită la adolescenţii lor căutând în ei copilul de altă dată şi regretând că au crescut aşa de repede.

În această ordine de idei eu mă aflu la mijloc; trăiesc în acel anotimp perfect în care mi-au crescut copiii până la nivelul cuvintelor şi mai au ceva până la adolescenţă. Copilul cel mare, prinţesa de 5 ani jumate e atât de scumpă, fermecătoare şi bună, că nu mă mai satur să povestim, să imaginăm, să invetăm glume, ghicitori şi jocuri. Copilul cel mic, prinţesa de 3 ani şi aproape o lună, e fermecătoare. Vorbeşte cu „ş” pronunţat, cu „l” plin în loc de orice „r” şi ne farmecă privirile recitând cu intonaţie poezii de la grădiniţă, conştientă de efectul ei, ne cântă iar apoi ne spune poveşti. Relaţia dintre ele e în perioada de armonie în care renunţă mai des la jucării în  favoarea alteia, fac front comun când una din ele e pedepsită şi şi-au format propriile jocuri cu castele şi prinţese. Noi, nu avem voie să participăm, că nu încăpem în palat.

Am impresia că trăiesc un timp idilic, în care lucrurile care îmi lipsesc sunt de-a dreptul nesemnificative. Aş vrea să savurez mult, mult timp farmecul clipelor de acum: fericire inventată  în doi care se împarte perfect la 4 fără a se termina. Aş vrea ca de aici încolo, copiii mei să nu mai crească aşa de repede, măcar un anotimp, un an, un timp….

O felie de tort cu şoco

Şi tortul era „inimioală”, iar anii ei tocmai devenau trei: să ne trăieşti Natalia scumpă, eşti o binecuvântare, iar noiembrie e luna ta!
De când s-a născut nouă ne-a dat clipe preţioase de bucurie, Raissei i-a devenit o prietenă de nădejde cu care se joacă şi luptă pentru jucării, cu care râde şi căreia îi oferă consolare. Ea … a crescut, dar a rămas neschimbată  în felul ei de a fi: independentă, se îmbracă singură, mănâncă singură, se culcă singură (de când s-a născut şi până azi). De schimbat,  şi-a schimbat doar culoarea părului, acum s-a aurit. A fost mereu şi este o fericire silabisită în zile şi trăită în săptămâni. Atât de scump poate fi un copil, aproape de ideal. Proaspăt membru la grădiniţă, cea mai mică dintre toţi, Natalia nu a plâns deloc la despărţirea de mine, ba mai mult îi consolează şi acum pe plângăcioşii din grupa mică „vine mama ta înapoi, o să vezi”. E descurcăreaţă, o luptătoare, dreptul ei e sfânt…. Pricepută, ştie toate poeziile şi cântecelele de la grădi. Una dintre doamne ne reţine mereu când mergem să o luăm să ne arate câte lucruri incredibile ştie un copil de doar trei ani. Uşor „şâşâită” Natalia este cel mai cuminte copil posibil. Zâmbetul ei este magic: cucereşte pe oricine indiferent de vârstă şi statut social. Cred că acesta e darul ei special: a se face iubită, iar noi trei o adorăm. Până şi Raissa exclamă uneori admirativ :” Uite mama ce frumos colorează surioara mea!”, sau.. ” Ce frumos cântă, recită… ” Tot ce trece prin mânuţa delicată a Nataliei devine frumos, aşa ca ea!

Luna noiembrie a noastră a fost ca un tort cu ciocolată, din care cea mai frumoasă şi gustoasă  felie s-a servit pe data de 17.  Am pus 3 lumânări şi am cântat „La mulţi ani”, dar sărbătoarea continuă în fiecare zi. Şi, aşa cum spune ea, Suntem „felişiţi cu Nati”. Da, cei mai fericiţi!

A început şcoala. Ziua întâi.

Ceasul a sunat la o oră incredibil de matinală, copilul care aştepta nerăbdător începerea grădiniţei sare din pat direct în hainele pregătite cu grijă de cu seara. Micuţa n-are habar de nimic, mai vrea să doarmă. O îmbrac în pofida voinţei ei. Plecăm spre grădiniţă (am ales-o strategic în drum spre şcoală). Pe drum veselia Raissei o molipseşte şi pe Natalia. Bătăile inimii mi se mai calmează: poate totuşi nu va plânge. Ajungem acolo, şi … jucăriile din sală au cumpănit mai mult decât mine, şi abia a venit să îmi dea un pupic de despărţire.

La şcoală formalitatea festivităţii de început de an: elevii în uniforme festive, directorul ţine discursul inaugural, ascultăm urări de bine şi din partea inspectoratului. Înainte de a intra în clase îi tot măsurăm cu ochii pe cei din clasa întâi: da’ mici mai pot fi! Brusc mă simt copleşită de simpatie pentru învăţătoarele ce îi iau în grijă, şi iar îmi place în pielea mea, că n-aş vrea să fiu în a lor acum… pentru lumea toată! Clasa a VIII-a mă întâmpină cu reproş: de ce nu i-am ales pe ei (la dirigenţie se referă). Mai mă întreabă câte unul despre lecturi, mai mi se laudă altul că le-a citit, îi mai temperez punându-le întrebări. Apoi în clasă! Ai mei, clasa a VII-a, îşi primesc manualele şi dau cu subsemnatul după ce vedem în ce stare sunt. Le explic regulamentul, ne mai organizăm un pic apoi îi las să plece. În locul lor rămân cu flori, multe, colorate şi misrositoare flori.

Acasă le soretez în vaze: trandafirii cu trandafirii, crizantemele cu crizantemele, crinii cu crinii , … etc. Sunt frumoase, şi din cauza lor şi camera mi-e mai frumoasă. Poate puţin şi ziua. Mai uit că mi-am lăsat puiul cel mic singur între străini la grădiniţă. (oare ce-o fi făcând?! ) Omor timpul cumva şi apoi fug să le iau acasă. Raissa era în mediul ei, dar Natalia? … Ea, n-avea nici o treabă: a mâncat, a dormit, nici o lacrimă n-a vărsat. Drept răsplată le duc în parc, stăm până ne trimite ploaia acasă. Mă uit la ceas şi administrez timpul rămas în mod  eficient: mâine iar ne trezim devreme (of!) şi tot aşa. Azi a fost doar prima zi dintr-un lung şir.

6!

6 ani de la nunta noastră, 5 ani ai Raissei, 4 ani de stat acasă cu ele, 3 ai Nataliei în toamnă, 2 fete minunate … ce de cifre! Ce de sărbători, latura festivă a vieţii tinde în august să o acopere pe cea normală. Chiar aşa! Care e normalitatea? Sărbătoarea sau zilele simple uşor cotidiene? Dar oamenii normali? Cred că aceia ce sunt echilibraţi, calmi şi împăcaţi cu alegerile lor, care nu concureză pe nimeni pentru a creşte în importanţă.

Căsnicia mea are 6 ani şi e una normală. O iubesc în naturaleţea ei, cu greu sau uşor, cu alţi prieteni alături sau numai noi doi, dar mereu doi, cu nopţi febrile ale copiilor şi nopţi liniştite şi lungi de somn, cu plimbări în fapt de seară. Iubesc lunile în care primesc buchete de flori fără nici un motiv dar şi lunile în care nu îmi aduce, ador să îi smulg câte-un zâmbet (căci el e fermecător când zâmbeşte)  şi îmi place când îi citesc în ochi că-i sunt dragă. Îmi place ca prin câte-un lucru  mic să  îl văd pe el fericit! Îi plac mult strugurii şi ciocolata Bounty, încerc să nu uit să pun în coş nici una nic alta. Fericirea lui adesea îmi e suficientă. El e singurul care poate cu un zâmbet să aducă linişte. Calmul şi siguranţa lui, puterea  şi priceperea mă fac să mă simt cea mai norocoasă fiinţă din univers, căci el are ochi doar  pentru mine. Apoi cele două daruri perfecte ale noastre,  prinţesele de zi cu zi care compltează ideal o fericire ce exista încă dinainte de a se naşte ele.  Şi siguranţa că indiferent ce va fi, eşti iubit de cel care ţi-e cel mai bun prieten. Aşadar am împlinit în 2 august 6 ani de viaţă fericită în doi, trei şi acum patru. Nu suntem decât o familie fericită şi normală. Normalitatea e bună.

6! Am împlinit 6 ani, încă unul şi-i avem pe toţi cei 7 de acasă ! Iubirea însă nu are vârstă dar cred că niciodată nu l-am iubit mai mult ca acum 🙂

V de la vacanţă. Începutul

V de la vacanta

V, vacanţă, s, soare, m, mare… de s-ar mai îmbogăţi limba română prin abreviere aş avea un cuvânt nou: VSM. Unii îl folosesc drept prescurtare pe mess şi înseamnă vai şi amar. Nu asta aş zice eu, ci vacanţă la mare. Bine hai întrebaţi, unde, dincolo sau la noi? La noi! De ce la noi? Pentru că … (motivele, personale, contextuale, nu le înşir să nu mi le contraziceţi).  Singuri sau cu …? Cu!  E altfel vara când o împarţi.

Drumul, teribil de lung, se trece mai uşor dacă îl segmentezi: în două, trei, cum vrei! Pe margine în zonele montane găseşti cu uşurinţă şi pensiuni şi localuri de servit masa.

Ce s-ar putea întâmpla unui turist pornit la drum? Să facem un exerciţiu de amestecare a realului cu ficţiunea şi să vedem ce iese.

Iniţial s-ar putea lăsa aşteptat de tovarăşi, apoi când socotelile curente s-ar fi încheiat, ar porni în ciuda acelor de ceasornic ce indică apropierea serii. Ar merge, merge, cale lungă până ce copilul ameţit de serpentine ar începe un “recital” de vărsături forţându-l astfel să mai reducă din pretenţiile de cazare şi să găzduiiască la cel dintâi loc întâlnit. Micul dejun s-ar putea servi  pitoresc la poala muntelui, în vreme ce aşteparea mezinilor ar fi plăcută graţie micului parc de joacă din dotare. Uite-o bulină roşie pentru turismul de la noi! Se prea poate să fi dat clasica hartă pe GPS, cum să se mai rătăcească astfel omul?! Să exemplific pentru cei lipsiţi de imaginaţie: s-ar putea ca şoferul să ia fix o secundă ochii de la drum cât să înghită puţină mâncare, atât de puţin încât doar la o intersecţie să nu fie atent: fix intersecţia ce dă în autostradă. Ce ar fi atunci? Ar putea ajunge pe autostradă, numa ce e drept însă în loc de Constanţa pe indicatoare să apară Bucureşti !

V. S. M. (vacanţă la mare!)pe litoral românesc.Statistic palmierii se amestecă cu algele adunate şi lăsate în neştire pe o parte de ţărm pentru a mai da un reportaj televiziunilor( a doua zi nu mai erau nici acolo). Pe plajă adaosul commercial este între 0 si 300 %. Statistică rece ce determină concluzii oficiale. Vacanţa la mare e cum ţi-o faci. La fel ca viaţa, unele lucruri sunt doar potenţiale, le transformi în ceva frumos sau nu. Să ştii să găseşti mereu bucuria, să vezi partea plină a paharului, să te bucuri, să te joci, să râzi e o alternativă mereu la îndemână.

Vacanţa mea la mare e super faină.

Culoarea mea preferată

Gata!Culoarea mea preferată nu mai e albastru! Ochii îi păstrez (nu i-aş da pe lumea toată! Cum aş fi trecut eu prin tumultul adolescenţei fără ei?!), dar nu le mai asortez aşa în mod voit, nimic! Negru nu mai îmbrac din principiu decât ca element asortat culorilor. Ce-mi place? Roz şi mov, şi acel violet ce dă din amestecul lor! Bine, recunosc! Mov e influenţa Raissei! Cum mi-am dat seama? Uitându-mă la culoarea ultimei rochii de gală cumpărate după ce am străbătut de zeci de ori tot oraşul. Când am pus-o în dulap, am văzut în acelaşi ton alte şi alte articole de îmbrăcat. Nici să mă fi bătut, la 20 si cativa ani nu as fi purtat rozul. La 30 însă am mai multă libertate şi … o viaţă mai roz ca înainte! Îl port,  deci, chiar şi acum când scriu despre el. Roz!

durerea de a fi bolnav

M-a ajuns pneumonia…. după 31 de ani, mă pot „lăuda” şi eu în sfârşit cu o complicaţie mai serioasă la vre-o răceală. Şi acum am făcut-o ca la carte, cu de toate: rău, somn, tuse, febră, somnolenţă, injecţii şi branule (of, of, Lidia, ce ne-am face fără tine) cu mîncare de la mama servită în regim de catering şi cu copiii expediaţi pe cursul zilei la aceeaşi adresă. Şi din spirit de solidaritate a făcut şi Beni una, aşa că la adresa noastră figurează temporar două pneumonii întregi. Pe moment suntem în zona decentă a graficului, spre vindecare şi eliberare de branulă.

Cred că cea mai grea parte a bolii, suferinţei trece dincolo de durerea fizică până la sentimentul  de neputinţă care te învăluie din creştet până-n tălpi. Ce interesant! Nici chiar aici, unde primează latura vizibilă a problemei adevărata durere nu e cea a trupului! Timpul nu-ţi face nici o concesie şi nici circumstanţele nu devin mai blânde. Zilele se perindă cu aceleaşi cerinţe iar tu… devii un spectator semiconştient doar la ce se întâmplă. E acea singurătate ce se întinde apoi între tine, bolnavul şi toţi ceilalţi.  Nu ştiu care este rostul suferinţei… Nici nu mai caut. S-au ocupat şi se mai ocupă alţii de acest domeniu. Eu mă mulţumesc să îmi fac tema de casă şi să îmi învăţ cuminte lecţia de aici. A fost o lecţie de tip inductiv despre oameni, despre viaţă, despre prietenii, despre relaţii din obligaţii şi obligaţia la relaţii, dar şi despre altruism şi generozitate. Am învăţat multe în aceste 5 zile. Poate voie rupe din timp şi voi împărtăşi… aştept însă să mă fac bine ca timpul meu să fie mai rotund!