Arhive pe categorii: Din 2011

Mulțumiri concret gramaticale

Trăiesc zi de zi printre substantive proprii și comune, și mă joc cu verbe și adjective, încerc să înving adverbe( mai ales de timp) și totuși gramatica asta a vieții lasă în urmă-i mulțumire.

Sunt mulțumitoare deci pentru substantivele mele proprii nume de persoane: Beni, Raissa, Natalia. Ei dau valoare și farmec timpului meu, și fiindu-le alături am și eu însemnătate căci ei trei sunt minunați. Sunt ce-i mai bun viață, sunt motivul pentru care zâmbetul nu e doar un clișeu convențional. Cu literă mare mai mulțumesc pentru Betania și vreo două prietene pe care le caligrafiez cu ”A”. Mai mulțumesc și pentru ”G”  și apoi pentru substantive comune precum sănătate, casă, masă, mașină, loc de muncă, grupă, perspectivă, speranță, sprijin, curaj (încurajare). Pentru verbele a visa, a împlini, a alerga, a munci, a proiecta, a vorbi, a asculta, a persevera și pentru adjective precum creativ, onest, înțelept, dedicat, diferit, bun, drept. Pentru adverbele aici, acum și așa și pentru toate pronumele de persoana a II-a și a III-a ( chiar și pentru cele de politețe). Fără interjecții însă. Ele constituie coloana sonoră a tuturor mulțumirilor de mai sus, mereu reale pentru mine.

Concret gramatical, deci,

Doar așa …

Vorbim. Comunicam. Întrebăm. Răspundem. Facem toate aceste acțiuni în atât de variate moduri prin atât de sofisticate mijloace. Și totuși relaționăm tot mai puțin. Poate pentru că relațiile necesită o anumită perseverență, altfel cum am putea … cunoaște ori fi cunoscuți ?!

Am văzut că aceia care vorbesc mai mult, deși sunt mai  înconjurați de oameni, sunt mai săraci în prieteni. Am mai văzut că atribuțiile multe, creează doar așteptări de timp mai diverse, din partea mai multor persoane- cu care vrei nu vrei interacționezi- și ce rămâne în urmă-le e un vid de toate felurile.  Am remarcat că atunci când iei inițiativa, găsești doar parteneri ce merg în aceeași direcție, nu neapărat amici. Astea le-am văzut și-apoi am pus oglinda jos. Prea mute vorbe, prea multe! Prea puțin conținut. Prea nu se merită. Toamna e anotimpul în care ar trebui savurată bogăția roadelor.

…. Astea-s așa, din năduf introspectiv. Dar mâine e nouă zi!

umbră de nuc

Ah, cât de răcoritoare poate fi umbra unui nuc!!!  Nu mai simți gradele alarmante din termometre, doar așa puțină căldură, cât să fie o vară decentă. Ieșind în stradă însă, te simți cuprins de o altă realitate, parcă desprinsă din opera lui Mircea Eliade. Plus foșnetul delicat al frunzelor te trimite cu gândul la liniștea concediului, la odihnă și relaxare. Umbra nucului din curte n-aș schimba-o decât cu niște valuri și puțin nisip…

Și uite cum vara aceasta m-a lămurit să-mi pun obligatoriu un astfel de arbore  în grădina mea (căreia până să-mi fie gata casa îi tot realizez și completez designul). Un singur păcat are și nucul. În anotimpurile în care umbra nu este necesară face foarte multă mizerie. La o adică  frunzele care oferă răcoare vara, toamna se predau  vântului și se aștern pe jos. Dar nu toate odată, așa că strângerea lor devine o constantă până la primii fulgi. Și uneori, vântul răzbate ironic tocmai când ai strâns și ultima frunză, făcând tot efortul tău invizibil.

Ce contează însă atât inconvenient?! Răcoarea pe care o oferă în rest face să merite tot deranjul.

(Ps. La umbra nucului se poate învăța, pe crengile lui se poate citi, iar nucile sunt atât de bune în prăjituri! )

alții au rămas mici

Creșterea e un atribut normal al oricărei ființe vii. Mă uit la fetele mele și mi le măsor cu hăinuțele lor de la începutul verii, și le identific în cartea de psihologie cu diversele etape de creștere și dezvoltare ( dacă tot învăț pentru grad, să aibă și o funcționalitate imediată toată afacerea asta :)) și văd că au crescut. Și nu doar în înălțime ci în toate domeniile.

Mă surprinde însă să văd în preajma mea oameni ”mari” care au renunțat să mai crească. Cântăriți și măsurați ar trece drept adulți, dar comportamental stagnează undeva în sfera egoismului specific copilăriei: cer mereu atenție și ajutor, dar nu oferă nimic în schimb. Au rămas atât de mici în sufletul lor și atât de neajutorați, încât, nici nu te poți supăra pe ei. Ar însemna să-i judeci, și cum să faci asta înainte de a fi ”mari” ? Știu că sunt obositori, ei și toate meritele lor prin care îți cer să-i aplauzi. Aplaudă-i, nu te costă nimic! Îi vei face fericiți și apoi poți spera că în timp, vor crește mari, vor deveni responsabili și capabili să-și rezolve singuri problemele, și nu vor mai avea nevoie ca tot universul să se pună în mișcare când ei au o mică problemă.

Un singur gând nu-mi dă pace… sunt la fel de mici ca anul trecut și ca de când îi știu, dacă ei nu mai pot crește ?! Să nu fim însă rău intenționați, să rămânem optimiști, și, mai ales, să avem răbdare.

Învățabil ?!

Când spun învățabil, mă refer la acele deprinderi bune, altfel aș folosi termenul influențabil.

Una din cele mai mari calități ale unui om este aceea de a fi învăţabil. Acest fel de-a fi face mai mult decât toată știința, și asta pentru că în limitarea noastră, cu siguranță, oricum nu le putem ști pe toate. Iar atunci când ești învățabil, ești deschis nu doar la cunoștințe ci  și la atitudini. Și în cele din urmă avem de învățat de la fiecare câte ceva, totul e doar să avem inima și mintea deschisă.

E în regulă să fim selectivi în ceea ce privește oamenii care ne înconjoară, nici nu se poate altfel. Există anumite afinități care ne fac să fim prieteni. Nu trebuie însă decât să fim deschiși pentru a accepta că ei, acești oameni din jur, au multe părți bune, iar în unele puncte forte ale lor, noi suntem slabi, și e bine să învățăm de la ei. Sună frumos și simplu în teorie, nu? Ce ne ține însă departe de practică? Orgoliul și încăpățânarea. Falsa impresie că a admite că nu ești perfect te face să fii mai mic în ochii altora. Adevărul e altul însă, cine recunoaște că mai are de învățat e cu mult înaintea celui ce crede că le știe pe toate.

a mic / prieten

Amicul e un fel de prieten. În Dex cele două cuvinte realizează o sinonimie totală, în limba vorbită însă semantica acestor cuvinte înregistrează diferențe. Cel puțin așa văd eu lucrurile, și toată diferențierea de mai jos e filtrată prin prisma mea,deci, simțiți-vă liberi la alte opinii.

Prietenul e omul situat la doar câteva taine  de sufletul tău, de încredere și necesar în cotidian, în vreme ce amicul e acea persoană care te bucură cu prezența-i, te cunoaște și te respectă, dar, poate și lipsi din viața ta, fără ca asta să afecteze relația. Iar când drumurile se încrucișează iar, toate-s bune și frumoase. Cu amicii poți să stai la o cafea și să povestești ce vrei, prietenilor însă e important să le spui ce e esențial despre tine. La o adică un prieten va fi jignit să lași un aspect important neîmpărtășit. Astfel, cu prietenii poți avea și supărări, dispute și împăcări, în vreme ce relaționarea la categoria amicilor, nu are atâtea obligații. E de preferat să ai prieteni buni, să nu uiți însă, că ei necesită timp, multă iertare, căci ajunși aproape de inima ta, te pot răni ușor, și atunci doare rău . Și amicii pot avea acest efect, dar rănile lor nu sunt așa de adânci și se vindecă odată cu trecerea vremii. Această diferențiere fiind punctată, se poate concluziona că, deși cu un amic e mai ușor să relaționezi, un prieten îți îmbogățește mult mai mult viața.

Este o vârstă la care prietenia e așa de ușoară! Vine natural și firesc, parcă oamenii se pot relaționa unii la alții mai simplu, sunt mai similari în vise și așteptări. Apoi devenim diferiți, și prieteniile se leagă mai greu, nu imposibil, doar mult mai greu.De aceea obișnuiam să recomand celor aflați la vârsta simplă, să își facă prieteni că și așa, timpul îi va cerne.

Putem fără de ei? Desigur! O zi, două, trei, sau când suntem mai ocupați. Dar nu așa se pune problema, prietenii și amicii noștri nu sunt un simbol al neputinței ci sunt parte a farmecului cotidian: bucuria e mai mare dacă o împarți cu ei, tristețea mai ușoară. Personal, la momentul de față am mai mulți amici decât prieteni (după diferențierea de mai sus) îmi doresc însă că la un moment dat să promovez pe cineva la câteva taine mai aproape de sufletul meu, la statutul de prieten bun.

” Dar tu pentru ce mai înveți? ”

Cu asta mă întâmpină cunoscuții, de parcă nu mai e la modă clișeul ”Ce mai faci?” Bunica, la telefon:”Tu fata mea în veci nu-i găta cu învățatu. Tăt școlăriță ești și-amu?  Da bine că ai servici … Învață numa că ti-i face ministru”. ( Draga de bunica! )

Da, învăț! Nu atât cât tot spun, nici cât aș vrea, dar, în fiecare zi încerc să rezerv câteva ore pentru citit în vederea examenului de grad – gradul II, o treaptă a profesorilor. Este examenul pe care trebuia să-l fi dat la 4 ani după luarea definitivatului, dar cum pe-atunci am devenit mămică, această nouă promovare în ale vieții mi-a luat patru ani de studiu intensiv, așa că, după o oarecare întârziere, consider că e timpul oportun să dau și eu gradul II. La ce mă va ajuta? … Nu răspund la provocări ! La ce ne ajută majoritatea examenelor pe care le dăm?!

De ce mă stresez?! Dar nu mă stresez deloc(mulțumesc de griji)  – articolul precedent spune că tocmai am terminat de revăzut Seinfeld. Citesc din timp, pentru că acum nu îmi permit să pun de o parte două săptămâni întregi și să învăț pe rupte – am doi îngeri, drept copii și un prinț drept soț și nimic nu merită să-i neglijez atâta vreme.

Dar învăț / citesc, adică nu-mi fac alte planuri cu prietenii (nu, nu pot să jucăm Blitz, nici Domnino, nici … ) și sper să înțeleagă. Am examen în august, și indiferent ce spun unii sau alții, eu mă pregătesc, pentru că așa sunt eu!