Arhive pe categorii: „mioritice”

anunţ made in Oradea

Azi am auzit următorul anunţ la radio:

” Caut urgent de lucru. Aştept oferte la telefon … „

Asta era tot; nu tu vârstă, sex,  pregătire, calificări, competenţe, experienţă …. nimic! El/ea îşi căuta de lucru şi se aştepta să fie sunat. Am încercat să îmi explic fenomenul; respectivul/respectiva s-o fi revoltat pe puterea deţinută de angajator care selectează candidaţii şi încearcă să schimbe sistemul. Mi-a dat o idee de afacere, deci: mă gândesc să facem un site pentru cei care caută locuri de muncă şi companiile să depună Cv şi scrisoare de intenţie. Ce ziceţi? Ce să se obosească oamenii să caute când pot fi ei căutaţi… Nu contează nimic, decât intenţia de a lucra, că doar noi românii şi aşa suntem buni la toate. A, da! Ofertele sunt aşteptate urgent…

O altă explicaţie ar fi că anunţul se tarifează la cuvânt, şi totuşi … trăim în România… nu trăim noi bine?!

Anunțuri

130 RON

După introducerea zilelor neplătite, statul ne oferă ceva bănuţi, la sfârşit de an, în decembrie când majoritatea sunt în concedii, de cheltuit şi dovedit cu factură fiscală, pentru cărţi. Frumos din partea lor; nu voi face nici un comentariu despre paritatea  100  euro / ron în cazul de faţă. Personal, din cei 130 RON mi-am cumpărat seria lui C.S. Lewis, Cronicile din Narna, pe care demult le ochisem la librăria Humanitas, şi de care mă bucur cel mai tare. Apoi am mai luat ceva ediţii mai noi ale unor cărţi din bibliotecă, şi gata suta mea şi treizeci Ron. Mâine predau factura şi gata, afacerea e încheiată.

Deşi merg destul de des pe la librărie, azi am văzut mai mulţi clienţi ca oricând. Se cumpăra în valoare de 130 Ron, sau ceva peste ( au spus că nu avem voie mai puţin, mai mult, nici o problemă, că buzunarul propriu suportă). Deci, sfârşit de an cu literatură şi vânzări bune şi în alte părţi decât la hypermarketuri. Mai ştii că n-o fi adevărată superstiţia care spune că vei face tot anul următor ce faci la sfârşit de an ?! Îmi pregătesc de pe acum o bibliotecă mare  la casă, numai azi am achiziţionat din bani publici 10 tomuri…

…cât despre testarea psihologică…

Cea din analizele obligatorii de început de an şcolar, ce să spun?! Dacă acel test ar trebui să ne spună cine e  „apt” să stea la catedră şi cine nu, înţeleg toate ştirile de la ora 5 cu profesori care fie agresează elevii, fie sunt agresaţi. Varianta de la şcoala noastră a fost pe bază de întrebări, 90 la număr cu itemi cu alegere duală: da sau nu. Formularea lacunară trăda o traducere nu prea inspirată din engleză, iar conţinutul,  interpretabil. Iată câteva exemple: Vă enervaţi repede? Vă este uşor să stabiliţi relaţii? Preferaţi să staţi acasă şi să citiţi o carte sau să ieşiţi cu prietenii? Aţi vorbit vreodată pe cineva de rău? Aţi profitat vreodată de cineva? Credeţi că lucrurile care se întâmplă merg din rău în mai rău? Când eraţi copil aţi fost vreodată obraznic cu părinţii?… Decât aşa, mai bine lasă! Sunt o simplă formalitate, încă o foaie la dosar. Nu dovedesc nimic.

Examenul psihologic ar trebui făcut întradevăr, dar începând de sus, de la cei ce conduc ministerul.  Ar trebui să pună cineva avizat un diagnostic pe cei ce au decis azi, cu 4 zile înainte de începerea anului şcoalar reintroducerea examenului de clasa a VIII-a, pe care însă l-au rebotezat: „Evaluare naţională”. Îşi permit, pentru că nu ei vor auzi luni părerea părinţilor despre întregul învăţământ, şi nu vor munci ei la clasă pentru a recapitula materia de V – VII,în vederea examenului din mai, în paralel cu predarea materiei de a VIII-a, evaluată prin teze.

Toate astea ţin de psihologic… dacă ar fi făcut bine, unii nu ar mai fi profesori, alţii nu ar mai fi miniştri…

La Universitatea Oradea se eliberează diplome.

master_bigUneori, de ce ar muncii unii în fiecare zi?! Spre exemplu, vineri era atârnat pe uşă un anunţ care informa:  „În zilele de 3 şi 4 septembrie nu eliberăm diplome”. Chiar pe degeaba nu am mers la Universitate, am reuşit să îmi scot foaia matricolă, necesară pentru eliberarea diplomei. Azi un coleg văzându-mă că ies mai devreme de la şcoală, m-a întrebat dacă eu îmi scot diploma în fiecare zi. Eh, având deja gradul I, a uitat probail cum e cu funcţionarii.

Azi, ajunsă acolo, am ştiut din start că se lucrează: era plin de lume: vre-o 12 persoane înaintea mea. Orarul de lucru: 11-14. Şi cum oamenii continuau să vină; am întrebat ce se întâmpă la orele 14. Se închide uşa, a venit răspunsul cuiva care experimentase. Înăuntru se stătea incredibil de mult. După 10 minute de aşteptare nu ieşise nimeni. Când iese în sfârşi prima persoană aflăm motivul lentorii lucrului. Diplomele se scriu pe loc, manual desigur. Rumoare pe hol. Ceilalţi absolvenţi (de  la toate specializările) se întreabă ce fac stimabilele doamne în restul programului de lucru, de exemplu, dacă  în toată vara.

Eu stau de o parte şi tac. Lupt să biruiesc gândul de a veni în altă zi, că doar dacă  din 2006 nu am scos diploma, ce mai contează 2, 3 săptămâni. Cred că sufăr de fobia de a sta la rând… rândo-fobie, există?! Iau telefonul, navighez puţin pe net…  Prea mic display-ul, şi la rând tot mulţi suntem. Mă mai uit pe uşă să fiu sigură că am tot ce trebuie: foaie matricolă, poze, buletin. Cineva se ceartă cu un bătrânel că nu stă la coadă (oare dumnealui ce-o fi absolvit?!) Altcineva lansează o idee: să plătim om să vină să ne ţină rândul. Asta ar fi cam ce era cu capacele de la butelie pe vremuri… Alţii ar vrea sistem cu număr de ordine cum au unele bănci. În faţa mea mai sunt 4 persoane. Un băiat e nedumerit dacă eu am venit prima sau el, nu ştiu sigur. Cavaler îmi spune să intru eu. Înăuntru mă întreabă de ce nu am completat formular. Ce formular, întreb eu. Un formular pe care ei îl dau. Da, nu scrie pe uşă, mă scuz. Dar scrie pe afişier, nu am ochi să citesc, mă repezeşte „doamna” după care îmi trânteşte o hârtie şi mă scoate afară.  Un copil mic începe să pângă. Ce idee! Şi eu puteam veni cu ai mei, şi stăteam mai puţin. Doamna cu copilul e chemată să intre. După ea reintru eu. Îmi verifică formularul: era ceva despre absolvenţi şi profesiile lor. Păcat nu era nici o întrebare despre personalul administrativ al universităţii. Primesc diploma. Era scrisă. Au trecut 3 ani de la emiterea ei, au avut răgaz suficient. La cât de mult a costat, şi cum am primit-o parcă mi-e milă să o pun la dosar. Nu mai bine i-ar sta în ramă?!

despre Moneasa

moneasa_statiune_1_webMoneasa e exact ca mute alte staţiuni din ţara noastră, frumoasă într-un infinit proces de modernizare, cu multe plusuri şi multe minusuri. Între vila din fotografie (unde am stat şi despre care  n-am reuşit s-o conving pe Raissa ca nu e castel) şi alte clădiri de dincolo strada spre exemplu par a fi secole întregi de civilizaţie. Există la Moneasa acea frumuseţe uşor sălbatică, parte din farmecul zonei. La o adică, cum altfel ar arăta traseul prin pădure spre Peştera Liliecv9ilor?!  Trebuie să te încumeţi a risca să aluneci pe frunzele uscate, să sari peste buştenii căzuţi pe cărare, să aştepţi o mână de ajutor, să sari peste un pârâu şi să urci, să urci… E aerul acela atât de curat şi de sănătos… Şi ar mai trebui să fie lacul. Ei, surpriză, nu mai e ! Faimoasele hidrobiciclete albastre stau pe ceea ce era odinioară marginea lacului iar dincolo de valea seacă se înalţă o clădire. Ostentativă construcţie ce privează staţiunea de una dintre embleme. Dar există un parc în care poţi petrece parte din timpul liber, ( de fapt acolo se beneficiază doar de timp liber) mai ales  dacă însoţitorii sunt de dimensiunile potrivite pentru a încăpea în căsuţă şi celelalte accesorii. Mai sunt şi alte atracţii turistice, preţuri rezonabile, apropiere mică de domiciul ( vorbesc din unghiul meu). Nu compar Moneasa cu o ieşire peste graniţă spun doar că pentru recreere, pentru reîncărcarea bateriilor e o soluţie la îndemână. Personal, voi mai apela la ea cât de curând!

Aventuri la spitalul de copii Oradea I

Mă laud cu o sănătate de fier. Mare binecuvântare. Prima injecţie de care îmi aduc aminte ( în afară de necesarele vaccinuri ) am luat-o în luna a 3-a de sarcină. Prima spitalizare, tot atunci. Ca mama am ajuns însă şi pe la spitalul de copii. Primul cucui al primului copil, prima grijă serioasă, prima radiografie, prima mirare de rudimentarismul aparaturii din dotarea clinicii. Cred că erau depăşite şi în urmă cu 30 de ani când mama avea aceleaşi emoţii cu mine. A urmat o seară cu febră mare, 2 părinţi îngrijoraţi nas în nas cu „politeţea” asistentelor de gardă atunci. O zi mai târziu erupţia ne-a lămurit mai mult ca ele: era rubeolă. Tot Raissa, iarna trecută, vânătaie urâtă şi întâmplarea pe care o voi reda.

Dr. de familie îi vede ochiul învineţiţ, şi pentru a înlătura orice temere, mă trimite la oftalmolog la spitalul de copii. Merg şi iau nr. de ordine. Era 2 fără un sfert. Primesc nr. 32. Programul medicului începea la orele 15.00. Hm! Mă gândesc că toată treaba asta cu numerele o fi ceva aşa, onorific. Stau pe hol cu copilul, şi aştept. Şi mă rog să nu ia vre-o boală din „curatul” nostru spital, aşa că tot Raissa, nu pune mâna pe scaun, nici pe uşă , la care ea, Da pe ce e voie să pun mâna?!, Pe nimic, iubito. Încet, încet se adună lumea. Număr vre-o opt persoane. Sunt fericită, scap repede mă gândesc, de vreme ce sunt prima. Mai că nu a meritat o oră şi un sfert de aşteptare. (A, da! Dr. a întârziat) Se deschide uşa, şi ce-mai aud urechile. O voce similară celei ce anunţă pe peron mersul trenurilor, decide: Numărul 1, vă rog! Mă uit iar la bilet. Tot nr. 32 scrie pe el. Mai număr persoanele, şi fac un mic calcul în gând: dacă vin toate cele 31 de persoane dinaintea mea, cât timp trebuie să stea înăuntru fiecare pentru a ne consulta dr. pe toţi în cele 3 ore de program…. Nu vă spun rezulatul. Tăticul cu fetiţa de pe scaunul vecin mă întreabă revoltat ce nr am. El venise al doilea şi avea nr. 5. Îl liniştesc repede arătându-i-l pe al meu. Copilul, care fusese lămurit în prealabil de scopul aşteptării noastre pe hol, începe să îşi ceară dreptate. Vreau înăuntru. Era să fac greşeala de a o opri. Dar nu. O las să ţipe. Şi credeţi-mă, are cu ce. Astfel, ieşind primul pacient din cabinet, vocea răguşită (aparţinea asistentei) dă verdict favorabil: Să intre doamna cu copilul! Yes! Ajută şi plânsul la ceva. Mai deschide unele uşi. Concluzia?! Nu avea nimic la ochi copilul. Ca să ne liniştim o şi dusesem. Ne-am liniştit şi ne-am promis să nu ma apelăm la poclinica de copii vreodată. Din păcate nu ne putem ţine de cuvânt. Clinicile private nu efectuează toate investigaţiile necesare încă. A, da! Am făut un mic scandal la afişier la plecare pentru ordinea în care se dau numere, scriu şi o reclamaţie… inutilă de alfel, dar cât să tot tăcem ?!

Aşa că săptămâna trecută, tot pentru a mă linişti într-o privinţă cu Raissa, şi păţită fiind cu spitalul de copii sun din timp să îmi iau număr pentru a doua zi dimineaţa. Sunt informată că Nu dăm numere nici prin telefon, nici cu o zi înainte. S-a schimbat ceva, mă mir. Dar pentru puţin timp. Interlocutoarea mea mă luminează La ce doctoriţă doriţi? A! Păi la ea e deja plin. N-are rost să veniţi mâine! Cum poate fi plin dacă nu se dau numere înainte?! Taină mare nu? Ideea e să rămânem sănătoşi, că daca ajungem la spitalul de copii… ni se şi inventează boli de nu avem. Am prietene care au păţit-o. Da! se întâmplă în Oradea, oraş european, în 2008.

Au înflorit nuferii

Sunt o splendoare! Am postat o fotografie pentru cei ce doresc să îi vadă. Nu vă obosiţi să mergeţi în Felix, mai aproape decât i-a adus zoomul aparatului meu nu aveţi cum să îi zăriţi, decât … tot cu ajutorul vre-unui zoom, sau binoclu. De ce? Păi au cam crescut nişte garduri în jurul lor, şi e închis accesul. Se lucrează. S-a înnoit vechiul pod de peste lac, iar acum se pun dale. Nu cred că reprezintă o mirare pentru cineva că momentul ales este în toiul sezonului turistic, sau că turiştii îi admiră prin gard de parcă ai fi la grădina zoologică. Suntem în România, şi una din trăsăturile noastre ca naţie e să facem totul în ultima clipă, ba chiar mai târziu. Iar să ne tot mirăm că aşa suntem nu schimbă nimic. Am putea încerca să ne schimbăm pe noi, să ne dezicem personal de la regulă. Până atunci însă… Fiică-mea a găsit o modalitate de a-i vedea îndeaproape, dar pentru cei cărora dimensiunile nu le permit să îi urmeze exemplul, mulţumiţi-vă cu fotografia, şi mergeţi în Felix…. peste o lună. Poate termină cu renovările. Dacă nu, sigur în septembrie e gata treaba!