Arhive etichetă: cuvinte

Cuvinte

Cuvintele  nu pot tămădui ce ele singure rănesc.

Spuse, oricât le-ai tălmăci sau îmbuna, nu le mai poți lua înapoi, rămân. Cuvintele sprijină sau doboară; alteori te înalță pe aripi de speranță spre un ”eu” mai bun. Odată ce au rănit, oricât ar plânge, doar ele cuvintele nu pot șterge tristețea. Ah responsabilitatea celor ce le spunem!! Oare când vom învăța să lăsăm cuvintele noastre să fie viață, adevăr?! Să zidească și să încurajeze.

Cu acestea pe inimă, piesa următoare completează armonios gândurile mele de acum.

 

vecina mea

Nu stiu ce sa ii numar: anii sau singuratatile, dar indiferent ce alegere as face, rezultatul va fi un numar mare. Multi ani si multe singuratati! Sentimentul ce-l ai cand o vezi( in fara de tendinta de a fugi in casa ca nu mai scapi de te ia la povestit) e ca nu vrei sa ajungi la fel. De parca ea ar fi vrut?! Si in singuratatea de la numarul ei, ea vorbeste…. nu  i s-au pierdut cuvintele in linistea ce ii raspunde: vorbeste cu cainele („badaranul” cum il alinta uneori, iar eu sunt ferm convinsa ca nu stie ce inseamna :)) ), vorbeste cu florile(in orice sezon gradina ei e multicolora, cred ca asta e raspunsul florilor), vorbeste cu ea insasi, si pe romaneste si pe maghiara. Si cand nu vorbeste, canta. Mai vorbeste cu fetele mele, imaginati-va conversatie intelectuala: ea, peste 70 ani, ele la un loc n-au 5 de toti.

Dimineata la 8 jumate cand o iau pe Raissa de manuta si ne grabim la gradinita, ea e in gradina, pliveste( nu stiu ce…. buruienile precis nu mai cresc la ea, e inutil, si-or fi dat seama). Cand merg dupa Rai, pe la amiaz’, ma striga peste gard si ma intreaba ce mai fac, si de regula daca sunt sigura ca nu mai vreau patrunjel verde. Apoi cand fetele mele zburda intre in casa si topoganul de afara, ea e tot acolo. Ca sa le distreze, il aduce pe Rexi(„badaranul”) la gard si le lasa sa il mangaie, mai le arbitreaza graba cu care urca si coborara topoganul… Seara, cand imi culeg copii de-afara sa impartim pijamale ea, tot acolo… isi uda gardina, sau… o arata unor vizitatoare, sau….

Vecina mea e singura… Fara sot( ii supravietuieste de vre-o 12 ani), fara copii( n-a vrut Dumnezeu se consoleaza). Dar ce admir la ea, singuratatea nu a doborat-o, nu a redus-o la tacere. E vorbeste, chiar daca doar pentru ea. Ma uit la mine, la noi… ce usor inchidem orice usa de dialog, ar fi cine sa ne asculte, dar taceam… Si cand dialogam, nu comunicam, si cand comunicam, adesea nu suntem sinceri….

Vecina mea e asa de singura cum nu vreau sa aflu vreodata, dar e mai tare decat toata tacerea. Iarna asta nu am locuit acasa, si mi-a lipsit compania cuvintelor ei.