Bucurie de Crăciun

E chiar mâine Ajunul, ah cât l-am așteptat și  cât de repede a venit iar! Dar câtă bucurie mi-aduce și-n acest an! E ca și cum aș fi încă de-o vârstă cu ai mei copii și aș aștepta nerăbdătoare programul, colindul, cadoul. Vremea? Aș avea vreo câteva obiecții la acest capitol, dar e Crăciunul și mă abțin.

De unde vraja sărbătorii? Deunăzi aș fi zis că i-o dă ninsoarea pufos așternută sub pașii colindătorilor, dar în ultima vreme ea vine fie înainte, fie după colind și Crăciunul nu a pierdut nimic din miraj. Deci nu! Nu ninsoarea dă famec, nici luminile, nici refrenele de colinde ce se aud de peste tot, nici brazii împodobiți ci … bucuria!

Crăciunul e cu siguranță sărbătoarea cea mai plină de bucurie din câte există. Hristos născut în iesle, esența sărbătorii, face ca tot efortul nostru să merite. Multele repetiții sunt doar etape în a-I dărui Lui un cadou perfect. Și atunci repetăm cu bucurie! Despre El e vorba în orice melodie și Lui îi închinăm, așa ca magii, tot ce-avem.  Și gătim cu bucurie în preajma Crăciunului, facem curățenie cu bucurie și suntem mai bucuroși de oaspeți ca oricând.

Să aveți un Crăciun fericit, plin de esență. Bucurați-vă și colindați cu toată inima. Dar nu vă mulțumiți cu nimic mai puțin, nu vă opriți pe drum. Fiți siguri că ați ajuns la ieslea Lui și de dragul Său etalați în dar aur, smirnă și tămâie, sau orice I-ți fi dăruind.

Hristos s-a născut! Bucurați-vă!

Colindul meu preferat!

Tocmai am primit de la un amic( mulțumesc D. ),  linkul  colindului pe care îl îndrăgesc de când l-a compus și cântat prima oară Chris ! Nu știu ce mă farmecă la piesa asta, versurile, linia melodică, vocea lui Chris, combinația acestora … Știu însă că abia aștept să vină vineri să-l ascult live la betania interpretat de compozitor! Haideți și voi la seara de colinde, de la orele 18.00!

 

Dar, ce dar se potrivește?

Voi cum obișnuiți? Luați daruri celor dragi de Sărbătoarea nașterii Domnului?

Personal consider această idee (importată de la americani, după cum o cataloghează unii) ca fiind una insiprată. E frumos să dăruiești, e mai ferice chiar decât să primești. Moșul dăruiește în multe locuri frecventate de copiii mei ( nimic de obiectat, decât că el se alege cu recunoștința, iar eu cu factura. Dar, las, fie și el ”Moșul” pe scenă, că și așa i-s numărate zilele, parcă văd că la anul va trebui să șușotim cu Raissa pentru a nu desconspira secretul mezinei.) Acasă însă, sub pom, darurile cele mai importante de Crăciun sunt de la ”mami și tati”, iar anul acesta vor pune și ele acolo un dar ( desigur, cu atenta îndrumare a unui părinte).

Am argumentat ideea dăruiri, am prezentat și metodologia faptei. Rămâne întrebarea: ce să dăruim? Ce se potrivește celor dragi? Pe ce criterii alegem darul? După volum (așa, tipic românește, să izbească privirea, să fie nevoie de ajutor pentru a-l duce)? După necesitate? – luăm la o adică un set de farfurii că am văzut că aveau numai unul, și acela incomplet? După preferințele noastre? Ceva simbolic? Ceva scump? Ceva ieftin?

E o adevărată artă să alegi un dar. Cred însă că mai presus de cadoul în sine stă gestul ce l-a determinat: cineva te prețuiește atât  încât a ales să caute ceva, a cumpărat, a ambalat și a dăruit. Aici e valoarea gestului, nu ce scrie pe spatele darului!

Ah, da! Se mai pot dărui lucruri primite de la alții care oricum nu ne plac. Ce urât obicei!!

 

Explicație

Vă rog scuzați-mi lipsurile! Știți, mă simt ca roata aia mare de cașaval din care toți iau cât pot, fără să ofere nimeni ceva înapoi dar îl judecă pentru găuri. Of, of epuizarea asta!

ANIversările

Anii … îi sărbătorim cu sârg de câte ori sunt marcaţi în calendar. Îi credem ai noştri şi-i risipim crezând că ni se cuvin de drept. În fapt nici una din zilele ce îi formează nu ne aparţine. Uşori ca amintirile se duc în acelaşi ritm indiferent de i-am mai ţine ori de i-am lăsa. Nimic din frumuseţea tortului aniversar nu le perturbă ritmul. Liniştea trecerii lor contrastează adesea tumultul nostru.  Frumuseţea lor e de fapt frumuseţea cu care trecem prin ei,  şi urmele lor sunt  urmele noastre. Dar anii, ei, nu sunt ai noştri. Aşadar,  nu câţi ani ai, ci cum ţi-s ei e mai adecvat să întrebi.

Mereu m-a uimit cât de buni suntem în a organiza vieţile celor din jur şi ce mult eşuăm când vine vorba de ale noastre. Dar câte scuze găsim şi ce de motivaţii inventăm pentru a acoperi neputinţa de a fi ce ne dorim! Aniversările nu sunt rele! Ar trebui să fie măcar ele un prilej de bilanţ şi de autoanaliză. Destul plănuim pe mâine tot restul. Anii trec netulburaţi printre toate baloanele, lumânările, florile şi darurile noastre. Căci nici aniversarea în sine nu e importantă. Omul pe care-l sărbătorim sporeşte farmecul zilei respective.

Deci aniversările sunt doar porţile prin care ne vedem anii trecând. Să luăm aminte la urmele ce rămân şi să nu uităm să zâmbim, să iubim, să dăruim şi mai ales, să nu uităm SĂ TRĂIM !

PS.

La mulţi ani Natalia dragă, bucuria mea de patru ani încoace!!!

***

Raissa într-o după amiază de toamnă:

– Ce frumos a creat Dumnezeu tot ce ne înconjoară, în afară de frunzele de pe jos. Acelea nu-mi plac.

Mulțumire

(… schiță pentru diseară)

Adesea mulțumirile mele arată spre mine, nu e bine!  Altcineva e sursa a tot ce sunt eu și Lui îi mulțumesc. Și nimic din ce El îmi dă nu merit, și pentru asta sunt mulțumitoare. Tot ce e bun și frumos în viața mea, e dragostea Lui, e mâna Lui, e inima Lui. Și sunt mulțumitoare că El mă iubește așa cum sunt, și mă ajunge oriunde aș fi. Probabil e Persoana pe care am dezamăgit-o cel mai mult, în dragostea mea reală  i-am promis  adesea că voi fi acolo unde mă vrea, că voi muta și munții la cuvântul Său, dar în omenescul și inconsecvența mea am respectat puțin! Cu toate astea nu renunță la mine. Dincolo de material (atât de puțin importanta latură materială a vieții) sunt atât de mulțumitoare că îmi umple sufletul zi de zi. Sunt recunoscătoare că El este mereu ”Cel ce sunt” indiferent cine sunt eu.

Adesea ne împotmolim în clișee și nu lăsăm inima să învețe a fi mulțumitoare cu adevărat. Rostim vorbe goale, lipsite de semnificație dar care se potrivesc perfect decorului mulțumirii. Prea des uităm să trăim mulțumirea și prea des devenim noi centrul vieții noastre. Cum să nu fim recunoscători că în ciuda acestor lucruri El ne face onoarea de a ne primi cântecul, de a ne asculta ruga …

 

Da, da! A-nceput şcoala!

Şi azi n-a plouat afară ( aşa cum se întâmpla în urmă cu … nici nu mai număr câţi ani… când eram eu boboc, şi apoi destul de des prin 15 septembrie). Dar a plouat ceva înainte când am primit fluturaşul de salar şi apoi când am accesat suma în sine pentru a face plăţi către utilităţi. (Bună invenţie homebanking… de-acasă poţi urmări cum se duc banii către dări, nu mai trebuie să şi stai la rând pentru asta). Şi noi începem anul şcolar cu recapitulări, apoi testări iniţiale şi abia apoi intrăm în materie. Recapitulând, deşi slariul e mai mic, responsabilităţile sunt tot aceleaşi ca anul trecut, materia la fel, schimbarea sistemului de evaluare pentru clasa a VIII-a definitivată la 31 august… toate-s vechi şi nouă toate, vorba poetului.

Dincolo de aceste neajunsuri, a-nceput şcoala! Se pare că mai am câte ceva de învăţat căci an de an, cu această ocazie intru pe porţile şcolii, se pare că ştiu câte ceva, căci la ieşire am braţele încărcate de flori.

Şi apoi, iubesc această meserie! Cu toată birocraţia ce o implică, cu tot absurdul ei, cu statornicia schimbărilor anuale. E frumoasă. Era la fel şi în urmă cu 9 ani când am ţinut, timidă, prima lecţie  în faţa unei clase a V-a cuminţi ca o părere, şi e la fel azi când intimidez o clasă a VIII-a extrem de … dificilă! ( nu spun rea, că unii dintre ei îmi citesc blogul!). Şi consider ăsta darul meu: să-mi practic meseria pe care o îndrăgesc, căci aşa, găsesc inimă pentru lucrurile cu care vine la pachet. Doar trăim în era promoţiilor, şi profesional se pare că e la fel: uşorul cu greul se împletesc pentru a ne face munca mai solicitantă.

Da, da! A-nceput şcoala şi cine nu ştie că toamna se numără bobocii?! Încep mâine la prima oră!

Îmblânzirea timpului

Nu ştiu cum, dar mi s-a sălbăticit timpul. Nu ne mai înţelegem de nici o culoare. Eu îl rog să fie blând, el îmi pendulează asprime, eu îl rog să stea puţin, el ticăie netulburat. Nimic din tot amalgamul cotidian ce mă înfăşoară nu îl mişcă, secundele le măsoară la fel, de mi-e bine, de mi-e greu ori de nu m-am decis cum mi-e. Timpul ăsta… Era o vreme când credeam că-mi aparţine pe deplin, că eu îl conduc şi el se măsoară în ore,  zile ori săptămâni după bunele mele planificări. Îl organizam şi el se scurgea respectând planificarea. Apoi, am obosit. Orele pe care mi le dădea pentru odihnă erau parcă prea strâmte şi nu-mi ajungeau. Am cerut mai mult, cred că aici ni s-au stricat bunele relaţii, căci vedeţi voi, timpul e fără sentimente. În cele 60 de secunde nu încape nici o milă, bucurie, nelinişte, nici o înţelegere.  Dorinţa mea s-a izbit de minutar fără nici o şansă. Am intrat apoi în defensivă, l-am ignorat şi … am pierdut. Am pierdut mult timp, ireversibil. Credeam că nu mă va mai ajunge, m-am înşelat. Înfrântă, în luna septembrie înalţ steagul alb şi stau târziu să recuperez. Nu, timpul trecut nu îl pot aduce înapoi. Lucrurile pe care le-am lăsat sub tăcere atunci, da! Şi, uite-aşa, înarmată cu agende, pixuri şi planificări încerc să fac pace. Să îl îmblânzesc iar, să îmi reamintesc ce gust are eficienţa, randamentul. Strategia mea implică pe moment o alarmă ce-mi dă stingerea şi două ce dau deşteptarea în zori. Sper să ajungem în termeni buni în curând.

Protejat: Hainele cele noi ale împăratului

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă: